‒ Dă, măi Fefe, o sârmă ca lumea, că le îndrepţi ca privirea lui Leo, strigă Umbră cu putere din groapă, lansând vibraţii cu ecou în tot atelierul.
Leo s-a oprit din căutat pixul şi a ridicat degetul arătător ca pe un semn de atenţionare.
‒ De unde ştie ăsta cum mă uit eu? Nu l-am văzut niciodată la faţă, preciză Leo mai mult pentru el.
‒ Fiindcă el munceşte, băi, sașiule. Tu cauţi pixuri. Când să vă mai vedeţi?, îl ironiză Fane muşcând cu poftă dintr-un covrig.
Leo, rămas un pic pe gânduri, se aşeză pe un scăunel improvizat dintr-o rolă cu sârmă şi numără pe degete.
‒ Pe la bar nu l-am văzut, în autobuz nici atât, la toaletă niciodată. Toată ziua e în groapă. Ăsta-i mort şi noi nu ştim.
‒ Lasă că-l cunosc eu şi pentru tine, Leuţule. Misterul dintre noi, oamenii, a fost întotdeauna soluţia multor probleme. Ehe! Ei, na! Cum ar fi problema mea, acum când am nevoie de vreo două mii de euro, îi spune Fane filosofic înghiţind ultima bucăţică de covrig.
Fefe rămase cu ciocanul în aer şi deveni atent, iar Leo când auzi de nevoie de bani îşi căută mai departe pixul.
‒ Era p’aci, nu se poate. Are culoarea gri şi cred că d’aia nu-l găsesc.
‒ Pixul ăla alb cu negru l-am aruncat eu ieri, pentru că nu avea pastă. Dă-l încolo, cumperi altul. Dacă fac rost de bani vă rezolv pe toţi, îl linişti Fane căutând prin buzunare seminţe de spart.
‒ Ei, na! Un pix ,acolo, pot să-mi cumpăr şi eu…
‒ Nu, domnule! Vreau să… Ia! Ia taci! (Fefe ciocăneşte cu sârg.) Nu mai bate, băăă!…Ia! (Linişte.)Am crezut că behăie Clona. Du-te măi Fefe şi dă-i nişte iarbă că stau cu grijă. Ei, na!
‒ Ptiu! Şi mai aveam două sârme de îndreptat, bolborosi Fefe ieşind pe uşa atelierului.
Fane se fâţâia nervos de colo-colo.
‒ Măi, n-am văzut aşa ceva! Dacă e taică-su mare mahăr, trebuie să-i spui de şapte ori să facă o treabă. Are un fix cu cifra şapte. Ei, na!
‒ Fefe! Mai ai sârme?, strigă Umbră din groapă.
‒ Nu-i aici. L-am trimis să-i dea Clonei nişte iarbă.
‒ Atunci dă-mi tu o sârmă şi o tubulară de 24… şi nu te mai frământa cum să faci rost de două mii de euro ca să pleci la muncă în străinătate, că oricum nu reuşeşti…
Pauză lungă în care Fane dă din umeri iar Leo dă din cap.
‒ A vorbit glasul din adâncuri, şopti Fane cât să audă doar el.
‒ Mă duc să-mi caut pixul pân’ la urmă, se hotărî Leo privind în ce parte să mai caute.
‒ Îmi dai, măi Fane, sârma şi cheia odată?, se auzi nervos glasul din groapă.
‒ Lasă că i le dau eu. Tu gândeşte-te la afaceri şi cum ne rezolvi.
Leo se duce după sârmă şi cheie. Se apropie de groapă şi se holbează în întuneric, doar-doar îl va vedea pe Umbră la faţă. Se întoarce la Fane şi-i vorbeşte la ureche.
‒ Cred că are o cămaşă albă, c-am văzut ceva negru.
‒ Ăla-i părul lui din cap, chiorule. În întuneric nu-ţi dai seama de nuanţe. Ei, na!
Leo, căutând pixul fără un traseu stabilit, încerca să-şi ancheteze nelămuririle vorbind încet cu Fane după ce l-a chemat într-un colţ al atelierului.
‒ Eu nu ştiu, frate. Lucrez de atâta timp în atelierul ăsta şi nu i-am văzut niciodată faţa lui Biţă sau Umbră, cum îi spunem toţi. Îi e ruşine cu noi, ce-are? Sau e urât ca mine?
‒ Lasă-l, mă! Omul munceşte şi e ocupat. Dacă tu te uiţi numai după femei, de unde să-l vezi?
‒ Eu cred că ăsta e căutat de Poliţie de se ascunde de noi.
‒ Ei, na! Îl ştiu eu mai bine ca tine. E băiat de treabă. Opt ore fără pauză.
‒ Măcar un portret robot al lui să avem şi noi, doar suntem colegi, nu? Eu cu cine lucrez? Cu o voce?… Acuma na, tu ai putea lucra cu o voce? Vocea să zică: „Dă-mi şi mie un ciocan şi o daltă!” Tu te uiţi încolo şi încoace, întorci urechea şi vrei să ştii de unde vine cererea. Nu te enervezi? Cui dai ciocanul? Unei voci? Lucrăm cu sonarul, cu radarul, cu ce lucrăm? Zău, aşa!
‒ Ei, na! Nu mai poţi tu cu cine lucrezi. Pe tine te interesează cu cine dormi.
‒ Ete, na! Eu dorm cu un trup. Are cap, are mâini, şi când zice: „Nu mai pune mâna!”, dau piciorul la o parte.
Fane, spărgând seminţe, îl priveşte pe Leo ca pe un discipol neînvăţat de-ajuns şi înconjurându-l se opreşte fix în faţa lui privindu-l drept în ochi.
‒ Comunicarea între materie şi spirit, între om şi obiect, între noi, cei d’aci şi capră, între mine şi tine, între tine şi pixul ăla rătăcit… devine nulă dacă nu are un scop. Iar scopul cel mai recent discutat e cum fac eu rost de două mii de euro?
‒ Măi, Pirică! Tu când ai o problemă, ştii să pui vorbele una după alta de parcă ar fi o melodie. Şi când vrei să obţii ceva, scoţi un şlagăr de succes. De ce nu te-ai făcut filosof ca să intri în politică? Ştii să le abureşti, mamă-mamă!
Fane oftează şi după un timp de gândire cât un veac, privind cerul tavanului din atelier i se destăinuie lui Leo:
‒ Acesta a fost visul meu. De mic am acest talent, dar ce vrei? Viaţa mi-a călăuzit paşii în alte direcţii. Am scris şi-o carte, O viaţă are omu’ de Ştefan Pirică.
‒ Ai scris-o cu pixul?
‒ Ei, na! Cu pana gândului am scris-o. Şapte ani am lucrat la ea.
‒ Şi de ce nu o vinzi ca să faci rost de bani?
‒ Am încercat, dar trebuie tipărită mai întâi.
‒ Şi cât ar dura să facem o matriţă aici în atelier? O tipărim cât ai spune „capră”.
Va urma
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
