”Così fan tutte” la Opera Israeliană – cronică de Gheorghe Miletineanu

22
Fotografie din spectacolul ”Così fan tutte” de Mozart, Opera Israeliană, Tel Aviv
Fotografie din spectacolul ”Così fan tutte” de Mozart, Opera Israeliană, Tel Aviv

cronica muzicala leviathan.ro logoCosì fan tutte sau Școala îndrăgostiților este una dintre compozițiile târzii ale lui Mozart. Opera a fost interpretată pentru prima oară la Burgtheater la Viena, în 1790. A fost scrisă, mai mult decât probabil, în 1789. E de necrezut că scrierea asta șugubeață despre credință și necredință în dragoste a fost compusă în anul în care a căzut Bastilia! Mozart s-a stins în 1791; a mai apucat să scrie, în ultimul an de viață, Clemența lui Tito și Flautul fermecat, fără a mai pomeni cutremurătorul Recviem, pe care n-a izbutit să-l termine. Così este opera unui genial artist matur, care, în măiestria lui, atinge perfecțiunea.

Libretul operei a fost scris de Lorenzo da Ponte, care mai înainte scrisese pentru Mozart libretele – geniale – ale genialelor opere Nunta lui Figaro și Don Giovanni. Dacă cel dintâi dintre aceste librete era o prelucrare a scăpărătoarei comedii a lui Beaumarchais, iar cel de-al doilea o reluare a unui personaj mitologic despre care se scriseseră de-acum nu puține lucrări dramatice, Così fan tutte este un libret absolut original. Nu s-au identificat nici un fel de surse literare care să fi înlesnit scrierea lui. Se crede că libretul are ca punct de plecare o poveste adevărată care a stârnit imaginația libretistului; se știe despre da Ponte că era un tip iubitor de femei frumoase și de aventuri galante – a fost bun amic cu faimosul Casanova. Nu e de mirare că istoria pe care o povestește în Così l-a incitat. După cum nu e de mirare că subiectul operei, care n-a șocat pe nimeni în Viena sfârșitului de secol al 18-lea, a ținut departe de muzica ei superbă, de-a lungul întregului secol al 19-lea, și la începutul secolului 20, un public rezervat față de cutezanțele lui da Ponte. Abia către mijlocul secolului trecut Così a ocupat în repertoriul teatrelor de operă locul pe care îl deține acum.

Inițial, libretul operei Così fan tutte a fost gândit pentru Antonio Salieri – ce miraculoasă ironie a sorții, ce șansă pentru posteritate, că libretul acesta a ajuns până la urmă în mâinile lui Mozart. Că scrierea lui da Ponte nu este feministă – treacă-meargă, că e, dimpotrivă, sexistă de-a binelea, și, pur și simplu, misogină – iarăși treacă-meargă. Caracterul acut al chestiunii vine din faptul că, în esență, Così este o istorie de swinging couples, un motiv literar care, până în zilele noastre, șochează chiar și un public altminteri foarte tolerant.

Muzica lui Mozart însă, străină de orice parti pris, de orice preconcepție, de orice părtinire discriminatorie, istorisește o întâmplare petrecută între oameni, cu înțelegere deplină pentru tot ceea ce se poate petrece între oameni, fără nici o prejudecată. Am să risc aici o formulare care, știu, poate fi contestată: muzica lui Mozart îndulcește mesajul univoc al lui da Ponte – ”toate femeile sunt nestatornice”. Muzica lui Mozart e cu mult, cu mult mai subtilă în exprimarea slăbiciunilor omenești, e înțelegătoare, e iertătoare.

Opera Israeliană l-a invitat pe Atom Egoyan – cunoscut regizor de film (dar nu numai de film), elogiat pe mai multe meridiane, dar nu de toată lumea prizat – să pună în scenă Così la Tel Aviv – Egoyan a mai pus în scenă opera pe undeva (în Canada, cred), și spectacolul telavivez nu e decât o copie fidelă a acelei montări, probabil foarte bine primite. Mă întreb dacă Egoyan a trecut personal prin Tel Aviv ca să vadă cum i se reface aici montarea mai veche sau s-a bizuit numai pe o asistentă (Marilyn Gronsdal) că va fi destul de pedantă în reproducerea originalului.

În caietul-program al spectacolului, Egoyan explică cele două idei inovatoare ale concepției regizorale din montarea sa. Cea dintâi este că el a interpretat ad litteram subtitlul operei – Școala îndrăgostiților, și a transformat întreaga istorie a cvartetului Fiordiligi – Dorabella – Guglielmo – Ferrando într-o ilustrare a unei idei pe care Don Alfonso o transmite elevilor săi de la școala pentru îndrăgostiți. Acesta e motivul pentru care un grup de coriști bântuie necontenit printre personajele principale ale poveștii; grupul e foarte util regiei, pentru că el poate scoate din scenă, muta în spațiu, aduce dinafară tot felul de obiecte. Rămâne însă un punct în care ideea regizorală contravine – în chip destul de supărător – intențiilor lui da Ponte și celor ale lui Mozart: ei au istorisit o poveste în care esențialul e de natură intimă; de fiecare dată când regizorul face abstracție de acest caracter intim ca să-și promoveze ideea de instituție de învățământ pentru studiul eroticului, câte ceva, ba chiar mai mult decât numai câte ceva, din miezul poveștii povestite de da Ponte și de Mozart se duce pe apa Sâmbetei.

Regizorul mai afirmă ceva în prezentarea din caietul-program: el a observat că bărbații din cvartetul eroilor centrali ai operei sunt informați din capul locului asupra scopurilor și riscurilor schimbărilor de identitate pe care ei consimt să și le asume. Egoyan pretinde că poate construi opera în așa fel încât și femeile să știe din capul locului despre ce schimbări de identitate e vorba, ceea ce le permite să se amuze pe socoteala bărbaților. N-am izbutit să descifrez intenția asta în realitatea spectacolului finit. Un amic îmi semnalează că Fiordiligi și Dorabella asistă, fără să atragă atenția asupra lor, la prima prelegere a lui Don Alfonso. Chiar dac-aș fi observat acest detaliu, mă îndoiesc foarte tare că aș fi putut accepta punctul de vedere al regizorului: ce fel de păcăleală mai e și asta, în care păcăliții știu din capul locului că păcălitorii vor să-i păcălească?!

Mai sunt și alte mici ciudățenii în viziunea regizorală a lui Egoyan asupra operei lui Mozart. Lui Egoyan îi place foarte tare pictura Fridei Kahlo. Îmi place foarte mult și mie. Dar nu izbutesc să văd relația dintre tabloul Fridei Kahlo, Două Fride și opera lui Mozart – în operă e vorba despre două surori, care, de altfel, nu sunt gemene, și nu despre dedublarea unei personalități. Devenit leit-motiv al spectacolului, tabloul Fridei Kahlo, filmat îndeaproape în plan detaliu, și în plan general, și în traveling etc., etc., etc., spune foarte multe despre identitatea dintre două aspecte diferite ale personalității foarte complexe a pictoriței, dar nimic despre ceea ce o deosebește pe Fiordiligi de Dorabella și pe Dorabella de Fiordiligi.

Cât privește locul unde se petrece primul tablou al operei (prima lecție despre iubire predată de Don Alfonso), un loc care revine înspre finalul operei – amicul pe care l-am pomenit mai înainte m-a asigurat că el a deslușit în decor material didactic, ca în orice școală.

Din fericire, astea sunt cam toate simptomele de Regie-Theater de care suferă spectacolul. Din păcate, mai sunt acolo și alte simptome – de nepăsare față de ceea ce exprimă libretul și muzica operei. Dacă similitudinea costumelor celor doi amorezi se justifică – parțial – prin deghizamentul lor în chipuri de albanezi, nu înțeleg de ce erau îmbrăcate cele două surori în costume similare, ca două gemene care n-au observat că gata, au trecut de-acum de vârsta copilăriei (costumele – Debra Hanson). După mine, ar fi fost preferabil ca regizorul să se cheltuiască mai puțin pe conceptul lui original despre opera lui Mozart, și mai mult pe desfășurarea, pe dezvoltarea psihologică a relațiilor dintre personaje, limpezind pentru public amănuntele acestor destul de încâlcite relații.

Ca să mângâie publicul pentru punerea în scenă întrucâtva imperfectă, interpretarea muzicală era cu adevărat la înălțime – dirijorul Daniel Cohen, orchestra, cântăreții (Na’ama Goldman, Noa Daon, Oded Reich, Alasdair Kent, Hila Baggio – aproape toți sunt absolvenți ai Studioului ”Meitar” al Operei), între care i se cuvine o mențiune specială lui Ionuț Pascu (Don Alfonso). Dacă e să nu ascund nimic din ce am gândit văzând și ascultând spectacolul, dacă e să nu tăinuiesc nimic în adâncul inimii, dacă e să mărturisesc și o obiecție critică la interpretarea muzicală, atunci am să scriu și că, după mine, muzica acestei opere suportă, în execuție, un strop în plus de vervă, un strop în plus de efervescență, de exuberanță; însă chiar și fără acest strop, muzica lui Mozart a ajuns netrădată la iubitorii de operă. Nu e puțin lucru, și Opera Israeliană merită pentru asta felicitări. Publicul, în orice caz, a primit montarea cu entuziasm.

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.