„Riţa Gărgăriţa” de Lică Barbu

54
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo-lumea-lui-licutaÎn acel an, în vacanţa de primăvară, a venit în vizită la tanti Coromelia o fetiţă mărunţică, şi frumuşică completez, care era verişoara lui Petrică, băiatul Coromeliei. O chema Mariţa şi era de loc din Moldova.

Tanti Coromelia nu locuia pe strada noastră. Eram vecini prin spatele curţilor.

Petrică Pietricică, îi spuneam aşa pentru că arunca mereu cu pietricele în curtea noastră, un fix de-al lui, nu venea niciodată la joacă cu noi. Cred că era invidios sau nu-i plăcea anturajul nostru. Nu ştiu. Treaba lui. Nu ne păsa nouă atunci ce mofturi are Pietricică.

Cum am aflat de Mariţa? Staţi să vedeţi!

Trebăluind pe la orătănii, simt că sunt urmărit printre ulucile gardului din spate. Mă prefac că sunt foarte ocupat şi, aplecat la coteţul găinilor, am aruncat privirea printre picioare. Doi ochi verzi îmi spionau orice mişcare. Mai să-mi sară în cap Vasile, cocoşul, surprinzându-mă blocat de scânteia ochilor verzi care m-au paralizat. Nici nu răsuflam.

Dar mi-am revenit imediat. În curte a căzut o piatră, semn că Pietricică îşi făcea damblaua cu aruncatul pietrelor în curtea noastră. Iau piatra şi o arunc înapoi. Linişte. O clipă am crezut că Pietricică a plecat. Dar nu. S-a dat de gol strigând-o pe verişoară-sa:

‒ Mariţo! Hai la joacă în stradă! Licuţă dă cu pietre şi să nu te lovească.

Ete, la el! Tot eu, hm!

Îmi văd de treabă grăbit să-mi fac temele şi să prind un pic de joacă la stradă. Ochii verzi erau lipiţi de gard continuând să-mi săgeteze gândurile. Nu ştiam ce să fac. M-a salvat graiul ochilor iscoditori care-i răspundea verişorului:

‒ Du-ti singur, Petrică. Io stau tupilită să-l privesc pe Licuţă.

Eram cu mâna pe poarta dinspre curtea din faţă, dar am uitat să trag de zăvor şi m-am lovit ca un nărod de poarta închisă. M-a pufnit râsul de neatenţia mea. În spatele meu un râs cristalin mi-a transformat râsul în mirare. Până aici mi-a fost. Eram îndrăgostit.

Abia aşteptam să fac treabă în curtea din spate şi chiar dacă nu aveam, inventam. Până la urmă, într-o zi, intrând în vorbă cu Mariţa, am invitat-o la joacă pe strada noastră.

Nici nu am terminat invitaţia că mă şi aud strigat la poartă:

‒ Licuţăăă! Hii la joacă sî ni jucăm?, a strigat Mariţa aşa de tare de l-a speriat pe Pufuleţ, motanul, care alerga nervos după bietul Cerber, căţelul.

A întrecut-o pe Zburlita la strigat la poartă. Curios. Nu mă dumiream, însă, cum a reuşit să ajungă aşa de repede de pe o stradă pe alta.

La poartă am văzut-o de-a întregul. Impactul privirii cu cei doi ochi verzi mi-a reaprins focul din inimă. Aşa cum era ea, o fată de la ţară, avea o înfăţişare ca-n poveşti. Părul şaten, prins în două cozi peste umeri, îi punea în evidenţă chipul mângâiat de o şuviţă căzută pe frunte. Toată, numai zâmbet. Când a aplecat capul într-o parte aşteptând un răspuns, m-am fâstâcit de tot.

‒ Ăăă… O să merg, am zis, cu… la câmp, cu Tatalai şi cuuu… Jiji. Să prindem bâzdigani. Ne jucăm după… De-a ce vrei să ne jucăm?

‒ Hi, hi, hi!… Hin şî io cu voi. Şî mie îmi plaşe. La ţară, aiasta fac tăt timpu’ pi câmp.

Mariţa avea în ea o energie de credeai că acum răstoarnă lumea cum vrea ea. Nu puteai să-i rezişti. Nici nu m-am mai mirat cum a ajuns aşa de repede la poarta noastră.

‒ Hai pe câmp!, a fost nepregătitul meu răspuns.

În goana lor după bâzdigani, Jiji şi Tatalai alergau de colo-colo pe arătura de primăvară cu câte o rămurică în mână, speriind doar ciorile. Bâzdiganii, greu de prins. Erau mai iuţi ca ei.

Mariţa a privit ce a privit scena celor doi şi ţup!, a ţâşnit pe arătură prinzând cu mâna un mic bâzdigan sau cărăbuş, cum i se spune corect în cartea de zoologie.

‒ La noi, la ţară, aiasta îi o găinuşe. Aşa le zâcem la bâzdigăniile dumneavoastrî şi nu-i alergăm ca hultanii prin şeli ogoare printre şiori, mi-a spus Mariţa întinzându-mi cărăbuşul în căuşul palmelor.

‒ E doar o joacă, Mariţo. Îi prindem şi apoi le dăm drumul. Ţinem cont cine a prins mai mulţi şi e campion, i-am răspuns Mariţei eliberând „găinuşa” să zboare în treaba ei.

Tatalai şi Jiji, rămaşi cu gura căscată, au aruncat crenguţele şi dăi fugă după bâzdigani ca să-i prindă cu mâna. Ce? Fătuca asta, apărută de nu ştiu unde, e mai brează ca ei? Au alergat aiurea fără să prindă ceva. Nici măcar o muscă. Osteniţi, s-au lăsat păgubaşi şi s-au aşezat pe arătură. Apoi, au luat drumul către casă fără să ne spună.

‒ Vez’, Licuţă? Prietenii tăi nu au înţeles nic’ din isprava aiasta. Hai oleacă la mar’nine de ogor, aicişa, pi petecul aşela di iarbă, să-ţ zâc, a grăit încet Mariţa luându-mă de mână.

Şi atunci, am ascultat în cel mai dulce grai moldovenesc cea mai frumoasă poveste despre natură, despre ţăranii din locuri de basm, cum muncesc ei ogoarele respectând tot ce le aduce ajutor şi linişte, cum se joacă copiii în satul lor şi cum îşi iubesc aceşti copii părinţii.

Învăţam alături de Mariţa rădăcinile vieţii din care venim toţi.

Părea că tot ce-mi spunea această fetiţă venea din fantastice îndepărtări, dintr-o lume pe care unii oameni o ştiu, dar evită să-şi amintească de ea dintr-un motiv pe care nu-l înţeleg.

În timp ce povestea, nu percepeam trecerea timpului. Nu o vedeam decât pe ea. Priveam hipnotizat chipul ei de ţărăncuţă şi nu am băgat de seamă că pe fiecare obraz al ei erau câte trei gărgăriţe, ba şi pe mâini erau câteva. Pe rochiţă, doi cărăbuşi se jucau nestingheriţi.

‒ Sî ştii, Licuţă, că nu io am prins găinuşea. Dânsa a vinit la mini, s-a destăinuit Mariţa trezindu-mă din gânduri.

Ridicându-mă în picioare, atunci am realizat cât de multe insecte s-au aşezat pe ea.

‒ Riţa Gărgăriţa, i-am spus fără să vreau, cu teamă că s-ar supăra.

‒ Hi, hi, hi! Îmi plaşe. Mulţumieţesc!, a clopoţit Riţa şi ridicându-se pe vârfuri m-a sărutat cum sărută fluturele o floare.

Eram leşinat de emoţie. Riţa Gărgăriţa era un basm spus numai în gânduri.

‒ Licuţă! Trebuie să plecăm. Vine ploaia.

Era senin şi soarele scăpăta spre apus. Care ploaie, de unde ploaie?

‒ Nu ti mai mira. Bondarii zboară grăbiţi, iar gărgăriţili grăbesc sî si tupilească la un adăpost. Hai acasî!

Aşa a fost. Până acasă, nori negri năvăleau grăbiţi peste lume. Riţa Gărgăriţa a ajuns, cât ai spune „ploaie de vară”, acasă la tanti Coromelia, iar eu abia am reuşit să intru în casă prins de picături mari şi reci.

Zburlita a aflat despre noua mea mea prietenie. Nu mi-a spus nimic. A căutat-o pe Mariţa şi a înţeles. Nici nu se putea altfel. Zburlita era tot un fel de Licuţă.

Vacanţa se terminase şi Riţa a plecat în satul ei. Nu a mai venit la Brăila. Ştiindu-mi adresa, mi-a scris în fiecare lună câte o scrisoare în care îmi povestea despre satul ei, despre viaţa oamenilor şi despre magia naturii din acel loc. Nimic despre ea, nimic despre mine.

Pe plic, la expeditor, scria doar atât: „Riţa Gărgăriţa”.

Scrisorile le citeam cu Zburlita şi trăiam împreună poveşti aievea de parcă eram acolo cu Riţa Gărgăriţa. Poveşti pe care nu le voi uita niciodată, aşa cum nu voi uita niciodată acei ochi verzi furişaţi printre uluci căutând dragostea unei prietenii.

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.