„Dibbuk”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

30
dibouk foto

cronica de teatru logo leviathanSunt genul de om care respectă regulile și, adesea, le repectă chiar cu plăcere. Din păcate, lucrul ăsta nu e posibil întotdeauna…

Mă străduiesc, de pildă, să dau mereu seamă de spectacolele cele mai recente. Ei bine, m-am decis, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să mă duc să văd un spectacol mai vechi al Teatrului Ghesher  ‒ Dibbuk; e drept, când am luat hotărârea asta nu știam că spectacolul e din 2014, ceea ce înseamnă că a ajuns la o vârstă venerabilă. Montarea (Evgheni Arye) a fost la timpul său foarte lăudată, prieteni în gustul cărora am încredere mi-au recomandat-o, așa că am plecat la teatru înaripat de nădejdi.

Adevărul e că în viața mea lucrurile s-au legat în așa fel, încât eu încă nu văzusem piesa asta pe scenă. Am citit despre ea o bibliografie întreagă, fiindcă Dibbuk a fost unul dintre marile spectacole ale marelui Evgheni Vahtangov, și mai târziu Leah a fost unul dintre marile roluri ale marii Hanna Rovina.

Prima surpriză am încasat-o din capul locului la spectacol ‒ am dat cu ochii de un decor pe care am încercat să-l descifrez preț de două ceasuri cât a durat montarea, pentru ca să înțeleg în cele din urmă că nu era nimic de descifrat în acea scenografie, ea e foarte ifosativă și nimic altceva…

O parte considerabilă din acțiune a fost concentrată de scenograf (Simon Pastuh – S.U.A.) într-un cub îmbrăcat în folie de plastic; cubul ocupă aproape jumătate din suprafața scenei, și e instalat pe o turnantă (da, absolut silențioasă); din orice unghi l-ai vedea, el însă tot cub rămâne; în interiorul cubului, prelingându-se pe lângă pereții străvezii, se înalță și coboară periodic niște panouri opace negre; în manevra asta (perfect silențioasă, de altminteri) nu trebuie căutată nici o metaforă: ea e menită pur și simplu să ascundă vederii spectatorilor intrări de personaje și de mobilier în interiorul cubului și ieșiri de personaje și de mobilier din interiorul lui în afară. În partea cealaltă a scenei atârnă deasupra spațiului de joc un disc măricel, care pare să figureze un soare de iarnă; discul coboară uneori un pic, se ridică înapoi, e luminat cu efecte speciale, dar nu semnifică absolut nimic, decât ce am menționat deja – un soare de iarnă. Vreți neapărat să vedeți în asta o metaforă? Spectacolul vă pune la dispoziție și o porție de ploaie în scenă, inclusiv o băltoacă pe podeaua acesteia…

În spațiul liber se aduc, apoi se scot de acolo, pietre de mormânt (care vor beneficia la un moment dat de lumini speciale, venite parcă dinăuntrul pietrelor), un fotoliu orientat frontal spre sală…

Costumele interpreților (Stephanie Gaurogkayte – Lituania) sunt tradiționale și frumoase, când și când câte-o rochie e mai intens colorată, dar celelalte veșminte de scenă sunt, majoritatea, în culori iernatice, mohorâte; cu excepția rochiilor eroinei centrale, care sunt ori negre, ori albe… Imensele șaluri tradiționale evreiești, albe cu ornamente negre, după cum cere tradiția, aduc singurul element viu în ansamblul dezolant. Mă întreb dacă trebuie să văd în asta o intenție metaforică, sau e vorba de o simplă potriveală fericită.

Să lăsăm interpretările actoricești din spectacol un pic mai încolo, și să vedem ce a făcut faimosul Teatru Ghesher din faimoasa piesă a lui S. An-ski. Teatrul i-a încredințat rescrierea ei secretarului literar al instituției, Roy Chen, care s-a lăsat doar „inspirat” de An-ski.

Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Roy Chen, redactând și modernizând textul clasic, a fost să îndepărteze din el orice urmă de misticism. În acest fel el a castrat piesa, iar apoi a decapitat-o. Te întrebi ce nevoie era să fie reluat și omagiat un text care nu mai are nici boașe, nici căpățână. Ovreii de la 1900 erau foarte superstițioși; asta e adevărat. Și-i-i ?!

Ei, dar poate că, adaptând piesa mentalității moderne, personajele lui An-ski au căpătat mai multă complexitate, mai multă adâncime, au devenit mai umane?

Nici pomeneală, dar în privința asta specialistul în chirurgia estetică a dramaturgiei îmbătrânite a primit un ajutor substanțial din partea distribuției.

Fețele tuturor răposaților care apar în piesă sunt toate mânjite cu fard alb – o soluție de o izbitoare originalitate, nu?

Hanan (Israel – Sașa – Demidov) pare să fi fost un băiat foarte de treabă, nu poate fi bănuit de participare la crimă organizată; dar ce e în tânărul ăsta atât de fascinant, încât să se întoarcă printre cei vii sub formă de dibbuk și s-o scoată din minți pe biata Leah, rămâne o taină pentru spectatori.

Menashe, flăcăul care îi e propus eroinei drept mire, e nițel mai puțin arătos, dar declarațiile de iubire pe care i le face celei care i-a fost aleasă ca nevastă (cei doi par să nu se fi cunoscut mai înainte) sună pe deplin convingător (Ori Yaniv). De ce naiba se îndărătnicește Leah să nu-l vrea?! Vrea cu tot dinadinsul să rămână fată bătrână?

Știu prea bine că Dibbuk nu este (nici chiar în prelucrarea de la Ghesher) o piesă psihologică, dar dintre toți cei care se foiesc pe scenă în jurul eroinei, numai două figuri au substanță – tatăl eroinei, pe care-l joacă Doron Tavori, și bunica ei, pe care o joacă Fira Kanter; mijloacele actoricești ale acesteia sunt întru totul previzibile, dar sunt organice, și cel puțin se poate înțelege că femeia vrea, și pe bună dreptate, să-și vadă nepoata așezată la casa ei; Doron Tavori e un imens actor – știu asta de foartă multă vreme – și e singurul care izbutește să aducă în scenă o dramă egală cu aceea a nefericitei lui fiice, dacă nu chiar o dramă mai cutremurătoare decât cea a fiicei. Toate celelalte personaje din piesă nu sunt decât ceea ce se numea în pictura secolului al XIX-lea staffage, adică se află în tablou numai ca un accesoriu. Identitatea lor poate fi stabilită doar cu ajutorul substanțialului caiet-program (da-da, spectacolul ăsta beneficiază de așa ceva!).

Ei, și cum rămâne cu Leah, în interpretarea dată de Efrat Ben-Tzur? Frumoasă și sobră (urletele în care izbucnește și se dezlănțuie atunci când constată, la nuntă, că nu s-a măritat cu cine voia, ci cu un altul, sunt singura ei derogare – foarte neplăcută – de la sobrietate), actrița povestește istoria eroinei sale, parvenind să sugereze transa în care aceasta ajunge către final. Am fost întrucâtva surprins să văd în acest final cum Leah se folosește de o curelușă – cu care a fost legată și care, între timp, a fost desfăcută – ca să-și taie venele și să plece – pe lumea cealaltă – după Hanan, pe lângă care însă trece fără să-l observe; probabil că astea sunt uzanțele între răposați. N-am putut să nu mă întreb, după ce două ceasuri m-am plictisit cumplit, de ce oare nu și-o fi pus capăt zilelor înainte să se preteze la farsa nunții și să-i scutească astfel de umilință pe cei care o iubesc – tatăl, și bunica, și nevinovatul Menashe.

Mai este însă o întrebare la care tot încerc să-mi răspund, deși în câteva decenii de văzut spectacole ar fi trebuit să aflu cumva răspunsul: cum se explică succesul fenomenal al acestei mizerabile montări? Notez în treacăt că un vechi și bun prieten m-a sfătuit să nu mai încerc să fiu „personal” în însemnările mele critice, fălindu-mă, bunăoară, cu vârsta mea înaintată.

 Un răspuns posibil ar fi că reputațiile în teatru nu se clădesc decât rareori de la sine, prin calitatea prestațiilor artistice, ci sunt construite abil, prin publicitate, reclamă etc. Aceste reputații dăinuiesc adesea prin inerție…

Un alt răspuns posibil a fi că publicul – nu cel „de premieră”, inclusiv criticii de specialitate, ci publicul care umple seară de seară sălile teatrelor – nu se îndeletnicește cu analiza fenomenului estetic, ci se desfată în chip spontan cu povestea care i se spune; dacă povestea îl ține cât de cât în tensiune, asta îi dă de-acum satisfacție.

Mai sunt și alte răspunsuri posibile. Unul dintre ele e, cred, că nu toată lumea are parte de „șansa” de a avea, sau de a fi avut în familie pe cineva suferind de o nevroză autentică, pentru ca să știe, din experiență nemijlocită, cu ce se mănâncă în viața de toate zilele asemenea nevroze.

Diseară și într-una din zilele următoare sunt din nou la Teatrul Cameri, la spectacole recente, sau relativ recente. Sper să am mai mult noroc decât la pomul lăudat.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.