Nu știu cum s-a întâmplat, dar mai toate spectacolele Teatrului Ghesher pe care le-am văzut, le-am văzut, teatrul fiind „în deplasare”, în alte săli decât cea care îi aparține. În sfârșit, m-am decis să văd un spectacol al teatrului „la sediu”, în sala care e a lui și care nu e situată în centrul orașului Tel Aviv, ci în Jaffo. Mi-am organizat deplasarea până în locul respectiv, ca să văd acolo o piesă israeliană nouă, scrisă – poate „la comanda” teatrului – de un anumit Yehezkel Lazarov, care și-a pus singur scrierea în scenă, dar despre care, în afară de faptul că este autorul acestei piese, știu doar că a mai adaptat/prelucrat/montat și în trecut texte pentru Teatrul Ghesher. Se înțelege de la sine (!) că programe de sală nu erau; o reprezentantă amabilă a instituției a copiat în telefonul meu mobil de pe un ecran mare din foaier niște texte lămuritoare despre montarea pe care venisem s-o văd.
Eroina piesei este Batya Katz, care se întoarce acum la o viață civilă obișnuită și la meseria ei de crainică la radio, după ce a petrecut 25 de ani în închisoare. Obișnuiesc să urmăresc atent spectacolele pe care le văd – și cu atenție mărită dacă nu cunosc textul. Piesa lui Lazarov nu oferă însă destule amănunte pentru ca spectatorii să înțeleagă de ce a intrat Batya la pușcărie. Suntem doar lăsați să înțelegem că a fost închisă pe nedrept. Acum ea se reîntâlnește cu un iubit al ei de odinioară și relațiile lor intime se reiau (aproape ca și cum s-ar fi întrerupt cu două zile mai înainte). Este singurul eveniment marcant care se poate reține din desfășurarea piesei, cam puțin pentru un spectacol de o oră și aproape jumătate. (Se mai discută la un moment dat dacă, reluându-și viața sexuală, eroina a rămas însărcinată sau nu.) Care este scopul pentru care această revenire în societate – revenire înfățișată de teatru ca un proces lin de tot, absolut fără poticneli – este prezentată de teatru nu îmi e clar, nici ce dorește teatrul să transmită publicului, cu ce idei noi este presupus a se întoarce publicul acasă de la teatru nu decurge cu limpezime din această montare a Teatrului Ghesher.
În jurul eroilor centrali mai bântuie prin scenă câteva personaje secundare care contribuie, mai exact, asistă, fiecare în felul lui, la reintegrarea Batyei în societate.
N-a fost o surpriză pentru mine să văd că în echipa Teatrului Ghesher sunt actori foarte buni, cu o impunătoare prezență scenică, meseriași de prim rang, perfect stăpâni pe meșteșugul lor. Pe lângă asta, am putut constata că Teatrul Ghesher investește generos într-o scenografie simplă și expresivă, prin nimic surprinzătoare, dar foarte exactă în toate amănuntele ei – decorul spectacolului este și el semnat de Yehezkel Lazarov (costumele sunt semnate de Alin Lazarov); luminile, fără cusur, sunt construite de Avi Yona Bueno (Bambi). Excelenta ilustrație muzicală a montării este concepută de Michael Vaisburd și interpretată „pe viu” de Raanan Havusha și de Elisha Miklosh Henis.
Una peste alta, toată investiția de talent, de meserie și de dăruire profesională a interpreților, a tuturor realizatorilor spectacolului mi s-a părut irosită pe absolut nimic, pe un nimic desăvârșit, fapt cu atât mai dureros, cu cât pe scenă au evoluat actori care ar fi fost capabili – asta se vede imediat – să înfrunte texte de Cehov sau de Gorki, de Molière sau de Goldoni, de Shakespeare sau de Ibsen, de O’Neill sau de Eugène Ionesco – pe scurt, dramaturgie autentică, de cea mai înaltă valoare, și nu făcătură.
Rețin din toată această risipă de știință și de pricepere profesională doar efortul teatrului de a puncta acest spectacol cu momente cântate și quasi-dansate, care nu țin însă de teatrul (de idei) brechtian, ci doar de musical-urile cu care supraviețuiesc în zilele noastre mai toate teatrele dramatice, incapabile să atragă spectatorii altfel, adică mărginindu-se la dramaturgia care s-a scris ca dramaturgie de la Aristofan și până la Hanoch Levin. Nicio idee nu se poate desprinde din spectacolul de la Teatrul Ghesher, dincolo de demonstrația de profesionalitate exemplară pe care o fac instituția și colectivul ei. De ce și pentru ce a fost el confecționat – spectatorii nu află din ce se prezintă în fața lor pe scenă. Una peste alta, teatrul le înfățișează niște fapte care se presupun a fi foarte dramatice, dar care nu depășesc în spectacol proporțiile și rezonanța unui fapt divers. Rațiunea pentru care teatrul îl promovează pe Lazarov rămâne, pentru mine, cu totul obscură.
Că spectacolul este – sub raport profesional – foarte bine făcut și foarte bine jucat asta e altă rață în altă traistă. În rolurile centrale, Orna Banai și Miki Leon sunt admirabili amândoi, amândoi cu o impresionantă „justețe de ton” și cu deplin adevăr în tot ce fac și în tot ce spun pe scenă. Ceea ce însă cucerește în jocul lor e, înainte de orice altceva, complexitatea personalității lor artistice ca oameni și ca actori, completând fericit farmecul lor personal și nu întruchiparea de personaje, de caractere complexe și neașteptate – nici un interpret de pe lumea asta nu poate să dea adâncime psihologică unei figurine de carton. Iar câțiva colegi ai lor (Neta Spiegelman/Hila Feldman – în absența programului de sală, regret, dar nu știu cine juca în seara în care am văzut spectacolul, Natasha Manor, Tali Osadchi, Dor Michaeli) sunt excelenți în rolurile lor mărunțele a căror funcție dramatică este numai și numai de a colora nițeluș cu câteva elemente cotidiene desfășurarea istoriei centrale din piesă.
S-ar mai putea, probabil, discuta despre modul în care Teatrul Ghesher se integrează în atmosfera creatoare care l-a adoptat și care-l influențează – nu în bine, criteriile estetice ale teatrului sunt la un nivel foarte înalt, ci în rău, în direcția comercialului și a gustului îndoielnic. Vocația de cenzor însă îmi lipsește și o să mă abțin de la a dezvolta această gingașă temă.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
