Gur Koren s-a născut în 1973 și a studiat la Școala de Teatru Beit-Zvi, pe care a absolvit-o în 2002 ca actor profesionist și ca regizor. Cred că nu apucase bine să-și termine studiile când a început să-și încerce puterile ca dramaturg. La ora actuală este, pe câte știu, secretar literar al Teatrului Cameri din Tel Aviv și a fost, printre dramaturgii consacrați ai țării, îndrumător al autorilor de piese debutanți în cadrul unui seminar organizat în scopul perfecționării profesionale a acestora.
Nu mă încumet să formulez o opinie în privința șanselor ca dramaturgia lui Gur Koren să fie studiată la Universitate în secolele următoare; sunt absolut sigur în schimb că piesa Divorțați este foarte bine scrisă. Aveam notat în agendă un spectacol cu acest text pe una din scenele mici ale Teatrului Cameri, mult mai încolo, prin iunie, cred, dar am aflat, oarecum întâmplător, că el se joacă deja în Tel Aviv, și m-am hotărât să mă duc la spectacol, nu (numai) pentru că sunt un incurabil nerăbdător, ci (și) pentru alte două serioase motive: am ținut să văd spectacolul într-o locuință particulară, o formulă de teatru neobișnuită, dar incitantă, și am ținut să văd piesa într-o anumită interpretare, ceea ce spectacolul pe care m-am dus să-l văd mă asigura că se va întâmpla potrivit dorinței mele.
Dacă am înțeles eu bine, spectacolul Divorțați, pus în scenă de Ghilad Kimhi, directorul artistic al Teatrului Cameri, și el la bază absolvent al Școlii Beit-Zvi, unde și-a dovedit din plin talentul de actor (și caracterul generos), s-a născut în perioada în care carantina impusă de pandemia maladiei Covid 19 a ținut actorii într-un chinuitor șomaj. E vorba de o piesă nu peste măsură de lungă (55 de minute – o oră), în două personaje (foarte ispititoare pentru interpreți); Teatrul Cameri o prezintă publicului în trei distribuții diferite.
Despre ce e vorba în piesă? Eroii acesteia sunt un bărbat și o femeie care au fost căsătoriți, au și un fiu de care sunt foarte mândri, dar s-au despărțit. Ceea ce a determinat divorțul a fost, pare-se, faptul că bărbatul și-a descoperit – și a început să și cultive – preferințe sexuale netradiționale… Dar o relație de profund atașament reciproc continuă să existe între foștii soți, a căror căsnicie se transformase – încă înainte de a se desface – într-o caldă prietenie. Divorțată, femeia și-a găsit un iubit, care, în chiar momentul în care se petrece acțiunea piesei, a părăsit-o; ea își plânge nefericirea pe umărul fostului soț. Cuplul format din acesta și un alt bărbat rezistă, deocamdată, diverselor greutăți ale vieții, dar asta pare să nu compenseze pierderea suferită prin divorț de fostul soț.
Fără nici un fel de prejudecăți, cu foarte mult tact, și cu un fin simț al umorului, dramaturgul înfățișează relația – deloc simplă, dar foarte omenească – între soții divorțați. Dragoste – sugerează autorul – nu înseamnă numai Romeo și Julieta; sunt fel și fel de moduri de a iubi, de a te afla în comunicare cu un partener și de a-l susține.
Țineam să văd montarea cu Ola Schur Selektar și cu Miha Selektar, care sunt soț și soție în viața de toate zilele. Sunt excelenți amândoi. Ea trece cu rafinament de la starea de deprimare, de oboseală și de plictis în care o găsește începutul piesei, la izbucnirile de energie vindicativă de mai târziu, pentru a ațipi pașnic în final. El schițează cât se poate de convingător portretul personajului lui bisexual, care nu se simte câtuși de puțin vinovat de producerea divorțului, dar e mânat de dorința de a-și dovedi în continuare atașamentul sentimental față de fosta soție. Cei doi actori au șarm și sunt de un firesc cuceritor.
Nu am a le reproșa decât un singur lucru – cu toată înțelegerea pe care o am pentru dificultatea sporită de a juca fiecare reprezentație a piesei în alt spațiu și în alt „decor”, adaptând în mod corespunzător mizanscenele noului loc de joc, ca și pentru dorința lor legitimă de păstra un ton de intimitate absolut „neteatral” de-a lungul întregii seri; ceea ce am a le reproșa e dicția imperfectă.
Îmi dau seama că a folosi expresia „trece rampa” în legătură cu un spectacol care nu se joacă pe o scenă, ci într-o casă de oameni poate să pară straniu; spectacolul este însă realmente foarte comunicativ, plin de farmec și produce reală emoție, dând și de gândit.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
