”Florăria din Centrul Vechi (2)” de Florentina Loredana Dalian

212
Florentina Loredana Dalian Floraria din centrul vechi proza

proza-scurta-leviathan.ro-logoPrimul se arătă profesorul de muzică. Un ins deşirat, cu mâinile atârnându-i parcă inutil pe lângă corp. Zisese odată că el nu prea ştie ce să facă cu mâinile, în afară de a dirija sau de a ţine flautul. Cânta la flaut şi dirija corul unui liceu. Cel mai des privea dincolo de oameni, de parcă în spatele acestora ar fi găsit vreo partitură. Şi-l imagina având numai note muzicale în cap. De altfel, când treceai pe lângă el, îl auzeai fredonând câte-o melodie; uneori dădea şi din cap, în ritmul de el ştiut. Ei îi atrăsese atenţia că are numele format din note muzicale – Mi-re-la – şi, de câte ori intra în florărie, nu prea des, totuşi, îi solfegia numele pe diverse tonalităţi.

În fiecare an, de 8 Martie, cumpăra câteva fire de orhidee, pentru colegele sale profesoare şi un buchet de garoafe roz pentru mama sa. Anul acesta, comandase dinainte şi un aranjament de crizanteme albe. S-au mirat fetele, dar nu-l întrebaseră nimic, Mirela le interzisese cu desăvârşire să iscodească clienţii. Asta se întâmplase odată când una dintre ele şi-a permis să întrebe o clientă: ”Pentru cine, tot pentru domnul Primar?”. În ziua aceea fusese ziua Primarului şi asta o ştiau toţi florarii, vânzările lor crescând simţitor în ziua respectivă. Mirela o auzise şi doar se încruntase la ea, cât să-i îngheţe aceleia orice elan, apoi, după ce clienta părăsise florăria, a început să le prelucreze: ”Să nu vă mai prind vreodată că întrebaţi clienţii pentru cine cumpără florile! Misiunea voastră se rezumă la a-i sfătui ce să aleagă, şi asta numai în cazul în care vi se cere ajutorul. Dacă ei vă spun, ascultaţi-i, dacă nu, nu e treaba voastră. Şi nici să n-aud că vă bateţi gura cu alte poveşti. Suntem aici ca să vindem flori, nu să declanşăm un război civil!” Prin ”alte poveşti” făcea referire la cererile mai speciale ale unor clienţi care solicitau la domiciliu câte un coş cu petale de te miri ce floare, petale care trebuiau împrăştiate artistic pe nu ştiu unde, ba pe covor, ba în pat, ba în cadă. Petale vreţi, petale vă dau! De regulă, aceste servicii le efectuau băieţii, cei doi care se ocupau de livrări la domiciliu sau la adresele menţionate de clienţi. Dar aceştia fuseseră deja instruiţi în privinţa discreţiei. ”N-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic! Dacă primiţi ciubuc, păstraţi-l. Dar să nu atârnaţi ca cerşetorii! Iar dacă nu primiţi, nu cumva să vă treacă prin cap să vă răzbunaţi în vreun fel. Vă promit că nu doar vă dau afară, dar şi că nu vă mai angajează nimeni pe o rază de o sută de kilometri.” Asta i-ar fi lipsit, să se afle că domnul X şi-a umplut dormitorul de petale de trandafiri când nevastă-sa era plecată de-acasă la băi. Sau că simandicoasa doamnă Y obişnuieşte să se scalde în petale de iasomie. Ori că scrântita babă Z îi cumpără flori căţelului de ziua lui. Treaba lor! Şi dacă se afla, să se afle din altă parte.

Profesorul de muzică însă simţise nevoia să spună pentru cine vrea crizanteme. Mirela se arătase doar mirată privind alegerea: ”Crizanteme în primăvară, domnule profesor? Şi de ce toate albe?” ”E ceva în neregulă cu aceste flori?” ”Nu, desigur. Doar că mie mi se par cele mai reci cu putinţă. Dar prezintă astfel şi un avantaj: sunt neutre, nu exprimă un sentiment anume. Depinde cui sunt oferite, în fond.” ”Eu vreau să le ofer unei domnişoare doctor care m-a tratat pentru gât, ştiţi, am avut probleme mari. Şi, ca semn de mulţumire…” Roşise. Dovadă pentru Mirela că nu era numai semn de mulţumire. ”Şi vreau să fie albe, precum halatul dumneaei.” ”Bine. Vă doresc succes atunci! Sper, pentru binele dumneavoastră, ca halatul domnişoarei doctoriţe să fie cel puţin la fel de alb. Altfel, să nu vă treziţi cu ele în cap.” Plecase zâmbind năuc, parcă nu mai auzea nimic. Uitase să îşi ia restul, Carmen l-a alergat şi i l-a strecurat în buzunar.

Tot aşa năuc s-a repezit şi la şcoală, în cancelarie, să ofere florile colegelor sale (obligaţii, deh! Nu că i-ar fi făcut vreo reală plăcere), apoi se scuză la director, asigurându-l că elevii nu vor ajunge mai puţin beethoveni dacă el, Mozart (cum îl porecliseră şmecherii pe care se chinuia să-i înveţe să solfegieze) va lipsi astăzi câteva ore; apoi o zbughi, cu buchetul de crizanteme în mână. În drum, îşi aminti să îl sune pe colegul său, profesorul de educaţie fizică, aşa-i promisese directorului, că va trimite pe cineva să ţină elevii ocupaţi. Deşi, dacă ar fi fost după el, i-ar fi lăsat liberi. Prea-i zăpăcim cu atâta carte, ce-om fi vrând să scoatem din ei?

– Sandule, sunt eu, Mozart. Cum care Mozart? Cum adică nu cunoşti decât unul şi ăla-i mort demult? Te asigur că pe acela nu l-ai cunoscut. Pe mine, în schimb… Hei, trezeşte-te! Azi e 8 Martie. N-ai şi tu o floare de oferit? Mă rog… eu am. Aşa că te rog du-te tu la şcoală în locul meu, tot ai zi metodică; găseşti în orar clasele la care am ore. Nu pot să-ţi explic acum, am treabă. Nu, omule, nu te pune nimeni să-i înveţi să cânte la pian; le dai şi tu o minge sau îi pui să joace şah. Am aranjat eu cu crizatul. Cum care crizat? Câţi sunt în şcoala noastră? Unul e şi ăla-i cel mai tare. Aaaa, cum? Mă scuzaţi, domnule director! Am… am crezut că vorbesc cu Sandu, de sport, ştiţi… Crizatul? E aşa, o vorbă între noi. Nuuu, cum să fiţi dumneavoastră???

Băga-mi-aş! A-nchis. Cum oi fi apăsat şi eu tastele alea? Eh, acum, am făcut-o, am făcut-o. Văd eu ce-oi păţi. Trebuie s-ajung mai repede la cabinet.

În sala de aşteptare, se perindau asistente, infirmieri, doctori, un du-te-vino continuu. Bolnavii îşi aşteptau rândul resemnaţi, cu bonurile de ordine în mână, unii tăcuţi, alţii povestindu-şi cu lux de amănunte aventura lor medicală de la primele simptome până la… Ce naiv fusese când îşi imaginase că o va găsi câteva momente libere, că îi va întinde buchetul cu un zâmbet exersat în oglinda din hol, că îi va spune câteva cuvinte prin care să o asigure de întreaga lui preţuire. Preţuire? Asta sună naşpa! Naşpa, aşa cum a-nceput şi el să vorbească, după zgubiliticii ăia de copii. ”Smetana e naşpa, dom’ profesor! Nu pot s-ascult decât două fraze din Vltava, că mă ia somnul.” ”Naşpa eşti tu, măi copile, cu tot cu urechea ta muzicală. Nu de la Vltava te ia somnul, ci de la faptul că stai până târziu la calculator!” ”Nu-i adevărat! Puneţi-mi Gangnam Style şi să vedeţi ce mă trezesc!” ”Numai peste cadavrul meu o s-ascultaţi voi Gangnam Style în ora de muzică!” Of, Doamne! Uneori e-atât de greu. Poate c-ar trebui să începem să le vorbim pe limba lor.

– De ce suferi, maică?, îl iscodeşte o babă.

Asta mai lipsea! Fix de babe cu chef de vorbă avea nevoie acum. Şi asta nu-şi ia ochii de pe el.

– Eu, ştiţi, nu mai sufăr de nimic. M-am vindecat.

Sperase zadarnic c-o va face să tacă.

– Şi totuşi, de ce suferi? Te văz încruntat. Asta miroase-a suferinţă.

Ah, babo, iar ţie îţi miroase gura a usturoi! Zâmbetul lui blajin însă nu dădu de înţeles babei că e inoportună, dimpotrivă, o încurajă:

– Eu sufăr de gâlci. Am dat cu niţel gaz aseară pe ele, da’ crez c-a fost cam mult, că m-a ars de nici nu mai poci vorbi.

Nu s-ar zice. Păcat că n-ai dublat doza.

– De ce ziceai că suferi?

– De… sufăr din dragoste, mamaie.

– Aaa, păi asta nu se tratează cu doctorii.

– Uneori, se mai tratează şi doctorii. Cu doctoriţele…

– Aha! Pricepui. Şi ce mai aştepţi? Du-te la ea!

– Mamaie, nu trebuie să ne ştie tot spitalul!

– Atunci dă-te mai aproape să-ţi spui la ureche cum se tratează.

Îi spuse de-l făcu să roşească. Noroc c-a apărut o altă bătrână căreia se grăbi să-i ofere locul şi scăpă neinstruit. Începu să se plimbe pe holul spitalului, cu căştile pe urechi, ascultând Sonata lunii. Măcar de-aş fi ştiut să compun muzică! Poate ieşea măcar ceva din suferinţa asta.

Rămăsese ultimul. Plecase şi de la şcoală, intrase şi în gura directorului şi tot degeaba. Acum, dacă tot a venit, o să stea până când va putea să intre. Florile parcă îşi mai pierduseră din vioiciune, noroc că, totuşi, crizantemele sunt mai rezistente. Uitase şi ce voia să-i spună. Dar ce mai conta? Uşa de deschise brusc şi asistenta îl pofti înăuntru. Îi venise s-o ia la fugă. Şi totuşi păşi timid peste pragul cabinetului. Simţea un gust de coclit în gură şi ar fi dat orice să fie în altă parte. Ce caut aici? Nu sunt întreg la minte. Bine mi-a zis odată Sandu: ”Hei, prietene, coboară de pe portativ!” Sandu n-avea nicio problemă cu femeile sau cu dragostea. La el, totul se reducea ca în cazul babei de mai ’nainte. Vorba lui: ”Ţac-pac! Şi care-i problema?”

Numele şi prenumele!, întrebase asistenta, pregătindu-se să noteze în registru.

Îi venise să zică: Mozart Amadeus şi asta îi stârni un zâmbet. Uite, vezi, nici asta n-a avut curajul să facă. Poate aşa îi atrăgea atenţia doctoriţei care stătea cu spatele, tot spălându-şi mâinile la o chiuvetă.

– Ştiţi, eu.. vreau numai să ofer nişte flori domnişoarei doctor.

Abia atunci realiză cât de stângaci fusese, că doar şi asistenta e tot femeie şi ar fi putut să ia şi pentru ea măcar un ciulin.

Doctoriţa se întoarse uşor şi îi adresă fără să-l privească:

– Daţi-le, vă rog, Sofiei! Sau puneţi-le acolo!, îi indică un loc unde erau înghesuite mulţime de flori.

– Şi totuşi, aş vrea să vi le ofer personal!, îndrăznise, mirându-se şi el de îndrăzneala lui.

Se şterse pe mâini, se apropie de el (Doamne, cât e de frumoasă!), îi luă aranjamentul şi îl puse laolaltă cu celelalte flori primite în ziua aceea.

– Mulţumesc!

Vocea i-a sunat precum cea a comandantului de pluton de la UM 01662 TR-işti, atunci când le comanda ”Rupeţi rândurile!”. Înţelese şi plecă. Poate că baba avea dreptate: ”Iei asistenta de guler şi-o zvârli afară, încui uşa pe dinăuntru şi zvârli cheia pe geam şi după aia…” Roşi din nou când îşi aminti cu ce vorbe îl sfătuise. Babă nebună! Să te iei de mână cu Sandu!

– Da, Sophie, spune repede ce ai de zis, nu mai mustăci acolo!

– Păi am de zis, normal! Nu v-a fost milă de amărâtul ăla?

– Sophie, spune-mi, te rog, scrie cumva pe fruntea mea ”Armata Salvării”? Dar ce-ţi veni? Noi suntem cadre medicale, mila e bună doar în măsura în care ne ajută să salvăm pacienţii. Dar nici atunci nu-i cazul să le plângem pe umăr.

– Lăsaţi, domnişoara doctor, cunosc teoria! Vorbeam omeneşte. Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi dat seama că e îndrăgostit de dumneavoastră, încă de pe vremea când îl trataţi!

– Şi dacă mi-am dat seama, ce se presupune c-ar fi trebuit să fac? Să-i creez iluzii deşarte? Asta mi s-ar părea cea mai mare cruzime. Nu crezi?

– Ştiu şi eu? Mă gândeam că…

– Ascultă, Sophie, de cât timp îmi eşti asistentă?

– Păi… cam de trei ani, nu?

– Şi în aceşti trei ani, ai văzut măcar un bărbat, unul singur care să fi trecut pragul acestui cabinet şi care să nu se fi îndrăgostit de mine? Te rog să n-o iei ca pe o dovadă de îngâmfare. Tu ai vrut să vorbim ”omeneşte”.

– E drept că nu…

– Şi ce se presupune c-ar fi trebuit să fac eu, Sophie? Să-l iau pe fiecare acasă, să-l mângâi pe creştet, să-i vindec rănile orgoliului rănit? Spune, ce???

Andrada Vilt ridicase tonul cam tare, contrar obiceiului de-a vorbi calm în aproape orice situaţie. Dar tonul ei ridicat n-o sperie pe Sofia care ştia că domnişoara nu se supără cu una, cu două.

– Mă gândeam… dar dintre toţi ăştia, dumneavoastră chiar nu v-a picat niciunul la inimă?

– Ba da, Sophie, dar asta nu-i treaba ta. Te rog cheamă portarul, dă-i banii ăştia şi spune-i să care la maşină doar trandafirii. Cu restul florilor fă ce crezi! Sunt obosită, mi-a ajuns pe ziua de azi!

Se schimbă şi plecă, nu înainte de-a lungi gâtul în direcţia capelei, sperând măcar să-l zărească. Trecuse şi ziua de azi fără să-l vadă. Aşa treceau zile după zile, trecuseră ani. Şi nici acum nu era lămurită dacă îi era mai dor de el atunci când nu-l vedea deloc sau atunci când îl vedea. Ca un blestem, îi „căzuse la inimă”, cum zisese Sofia, singurul bărbat pe care nu putea să-l aibă. Şi nici nu putea vorbi nimănui despre asta. Poate aşa simţea şi nefericitul ăla de profesor de muzică pentru ea. Îi simţise amărăciunea, se văzuse pentru o clipă în locul lui şi încercase să-l trezească, doar, doar i-o trece. Ţi-ai găsit! Parcă pe ea nu încercase să se trezească de atâtea ori! Şi ce rezolvase? Atunci când credea că e mai stăpână pe ea, era de ajuns doar să-i audă vocea şi totul se dădea peste cap. Şi baba aia de mai devreme, cu gâlcile ei şi cu gazul băut, ce emoţii îi mai dăduse. Îi spusese în şoaptă: ”E cineva afară, cu un buchet mare de flori albe în mână, care aşteaptă să intre la dumneavoastră.” Inima i-o luase razna, raţiunea la fel şi dăduse buzna pe uşa cabinetului, convinsă că e el. Când dădu cu ochii de profesor, îi pieri tot elanul şi îi venise să-i bage babei instrumentarul pe gât. Aşa o fi făcută viaţa asta, să nu te poţi bucura de ea? Avea multe întrebări de pus. Pe vremea când era studentă şi făcea practică la Urgenţe, văzuse şi pacienţi murind. Pe unii îi asistase în ultimele zile. Luase parte la multă suferinţă, de toate felurile, dar nimic n-o impresionase mai mult decât o neîmplinire în dragoste. Şi-acum o treceau fiorii când şi-o amintea pe doamna Cleopatra, o femeie trecută de 80 de ani care o rugase, cu două zile înainte de a se ”duce”, să înmâneze un bilet. O întrebase dacă nu vrea să-l pună într-un plic sigilat. ”Ce rost are să stricăm hârtia? Copaci omorâţi de pomană. Eu am iubit copacii, florile şi iarba. Şi… pe el. Nu trebuie să omorâm ceea ce iubim! Nu mă interesează dacă citeşti biletul, chiar te rog.” Citise, îndemnată de curiozitatea tinereţii: „Am găsit răspuns la aproape toate întrebările vieţii. O singură întrebare, totuşi, mi-a rămas: dacă ai înţeles cât de mult te-am iubit.” Semnase cu iniţiala şi scrisese un nume şi o adresă pe verso. Insistase: ”Să nu i-l dai decât după ce se declară decesul!” Pe Andrada o bătuse gândul să înmâneze biletul mai devreme, imaginând o frumoasă poveste de dragoste, închipuindu-şi că va veni la patul ei măcar în al douăsprezecelea ceas. Totuşi, nu avusese tăria să treacă peste dorinţa femeii. Mai târziu avea să constate că bine făcuse. Cel căruia i-a înmânat biletul, emoţionată, după ce Cleopatra părăsise lumea aceasta, s-a arătat indiferent, aproape deranjat: ”Trebuie să fie o greşeală. Nu cred că mie îmi este adresat.” ”Totuşi, sunt numele şi adresa dumneavoastră…” ”Domnişoară, de unde ştiu că nu sunt subiectul unei glume proaste?”, se oţărâse la ea. Chiar aşa, de unde ştii? De unde ştim noi toţi că nu suntem subiectul unei glume proaste?

În seara aceea, profesorul de muzică notase în jurnal: ”Azi m-am comportat precum un clown de mâna a doua. Ea a fost atât de rece cu mine. Simt că n-o mai iubesc pe A. Deşi sunt convins că prima dată când o voi revedea, inima o să-mi bată la fel de tare. Ce glumă proastă, ce glumă proastă!”

Slobozia, 17, 26 martie 2014

Din volumul de proză scurtă, în lucru, ”Florăria din Centrul Vechi”

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.