”Grabnica izbăvire din adâncul amintirilor” de Cornelia Bartels

141
Zaharia Stancu
Zaharia Stancu

logo rubrica concurs cu premii descoperă scriitorul din tineText premiat la concursul realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, prima ediție (1 – 12 iulie 2019), cu tema: Eseu pornind de la afirmația Contelui de Saint-Aulaire despre Ion I. C. Brătianu: ”Țărilor mici le sunt sortiți oameni mari”. Vezi revista ”Leviathan”, anul I, nr. 1, octombrie – decembrie 2018, click aici.

Nu este deloc ușor să începi a scrie din neantul amintirilor și sub pecetea unei teme date… Așadar, ”țărilor mici le sunt hărăzite oameni mari”… este perfect adevărat. Și totuși, totul se adună la început sub neliniștitul semn al întrebării. Cu ce să încep? Semnul întrebării solicită nevoia răbdării… căci cu adevărat, de câteva zile îmi răsfoiesc paginile vieții, petrecute într-o țară mică, pagini care cuprind câteva întâmplări legate de oameni mari pe care am avut onoarea să îi cunosc… și-atunci încep a scrie ca o grabnică izbăvire din adâncul amintirilor…

Viața mi-a fost împărțită, până azi, în două jumătăți trăite fiecare în două lumi diferite, foarte diferite. Prima parte într-o țară mică, dar cu foarte mulți oameni mari, mulți cunoscuți mie și a doua parte, într-o țară mare cu și mai mulți oameni mari, dar departe de mine, fără posibilitatea de a-i contacta, cunoaște, vorbi cu ei. Imposibil!! O lume care m-a redus la tăcere, la un alt fel de viață… Dar asta este o cu totul altă poveste…

Cornelia Bartels
Cornelia Bartels

Despre oamenii mari din țara natală, cu care, dintr-o fericire nemeritată și aproape uitată acum, îmi place teribil de mult să vorbesc, să povestesc, să retrăiesc momentele cândva trăite cu toate emoțiile și bucuriile, live… Dar cu cine să împărtășesc aici, în țara asta mare în care trăiesc, toate acestea? Un alt semn de întrebare pe care l-am rezolvat între timp…

De când îl am pe Hugo, cățelul meu salvat și adoptat acum aproape patru ani din România, am reușit să-mi fac felurite legături cu alți oameni, posesori și salvatori de patrupezi ca și mine, căței salvați și adoptați din prin toată Europa, nu numai din România. Ne întâlnim pe aleile parcurilor, discutăm, schimbăm impresii, facem aprecieri, un alt mod de a fi la curent, pe aici, pe aceste locuri, nu facem politică, numai aprecieri, sporadice contacte care-ți dau sentimentul nesingurătății. Doar cu Vera lucrurile s-au întâmplat altfel. Ea este un om care ascultă în tăcere, cu interes. Mergem împreună foarte des la plimbare, aproape zilnic și în aceste plimbări eu am început să-i povestesc despre România, căci și ea a salvat și adoptat o micuță pe nume Selma, tot din România, singura prietenă a lui Hugo, cu care cu timpul, ne-am împrietenit și noi. Vera pare că are mai multă curiozitate să afle câte ceva de pe-acolo. Și uite așa, odată chiar m-am trezit că-i povesteam ceva în românește. Ea asculta, fără să scoată niciun sunet, numai figura ei era din ce în ce mai concentrată… De ce oare? m-am întrebat… uitasem că eram în Germania… uitasem, pentru că amintirile povestite mă învăluiseră într-o lume real-ireală. Retrăiam acele momente cu adevărat. Mă bucurau retrăirea lor, cu toate că mă și dureau și mă întristau în același timp, că erau atât de îndepărtate de mine… Povesteam despre momentul de neuitat când, cu mulți ani în urmă, am trăit ceva ce nu se poate repeta în viața mea. Urma să fiu angajată corector la ”Luceafărul”, revista literară a Uniunii Scriitorilor din România și, spre uimirea și bucuria mea, am primit contractul și adeverința de angajare într-o atmosferă complet oficială, organizată pentru întâlnirea noilor angajați cu președintele Uniunii Scriitorilor de atunci în clădirea Uniunii de pe Șoseaua Kiseleff. Era o clădire impunătoare, frumoasă, care completa și mai mult atmosfera aceea deosebită a întâlnirii noastre cu marele Zaharia Stancu. Îl știam din cărți, îl citisem, îl învățasem în școală. Dar acum, această întâlnire avea o cu totul altă rezonanță, o cu totul altă semnificație. Zaharia Stancu personal îmi înmânase actul angajării, cu semnătura lui. Momentul întâlnirii cu marele scriitor însemna pentru mine încoronarea zilei cu ceva deosebit, cu o aură pe care nici nu visam să o port de-atunci încolo de-a lungul vieții mele, o întâlnire care mi-a deschis o poartă spre o lume la care nu îndrăzneam să ajung. O lume de oameni mari hărăziți țării în care trăiam.

Inima parcă se oprise. Mâna tremura, dar tremurul ei a fost cuprins și liniștit în palma marelui scriitor. Ne-a întins mâna și ne-a salutat cu un zâmbet ocrotitor, semn de bun venit respectuos în lumea literară. Vocea lui avea ceva deosebit, impunător, calm, care ne învăluia cu noblețea cuvintelor rostite… ”Bine ați venit în redacție… bine ați venit printre noi… în lumea literară.” Și ca un ecou, într-un moment de liniște, parcă rezona printre pereții biroului unde ne aflam adunați ”Să nu uiți, Darie”

Și nu am uitat niciodată. Persoana lui, chipul, mișcările, vocea, întreaga atmosferă a rămas înrămată în sufletul meu. M-a impresionat atât de mult și statura sa impunătoare. Sprijinit de un baston solid, din lemn lustruit, a făcut câțiva pași înspre noi, șchiopătând puțin, aproape neobservat, apoi s-a retras înspre scaunul său așezându-se liniștit, demn, impunător. Mulțumesc și acum celor care m-au ajutat atunci să-mi plec sufletul în fața lor și m-au ajutat la o grabnică izbăvire din adâncul necuvintelor, căci de-atunci încolo cuvântul scris a pus pecete pe viața mea. Pecete ce o port și acum cu teamă să nu o pierd, să nu uit. Cu teamă și respect față de toți acești oameni mari…

Da, i-am povestit Verei toate astea. Încercam să o fac să înțeleagă și ea cât de important a fost momentul acela pentru mine. Era ca și cum m-aș fi întâlnit cu Thomas Mann, cu Hermann Hesse, cu Günther Grass, am adăugat cu o ultimă suflare. Mă asculta fascinată, tăcută, căci vorbisem, cum am pomenit, românește și, când am terminat de vorbit și am respirat adânc, cu obrajii încălziți de lacrimile emoțiilor sufletului retrezit la o realitate care, cândva, mi-a aparținut… și aici, acum, după atâția ani, la o vârstă atât de împlinită în întâmplări, în tăcerea aleilor, căci ne aflam într-un cimitir plin de flori, de liniște și de o atmosferă absolut deosebită și potrivită pentru asemenea retrăiri, le dădusem viață. Așteptam un cuvânt, o confirmare, un răspuns. După un scurt timp de tăcere aud doar un aha… punctul pus la povestirea mea…

Aha…, acum, aici, după atâția ani, am înțeles că în mine a murit omul de odinioară, a murit poetul de odinioară, a murit sufletul care credea și iubea cuvântul scris cu credință, slujit ani de-a rândul prin redacțiile revistelor literare. Dar nu au murit amintirile, acele trăiri de neuitat cu mulți, mulți oameni mari, pe care de-a lungul anilor am avut onoarea, bucuria și neprețuita ocazie de a-i cunoaște, de a sta de vorbă cu ei.

Pentru fiecare, despre fiecare din această hărăzire dăruită mie de a lua contact cu scriitori, pictori, cântăreți de operă, regizori, oameni politici, îmi rezerv acum, cu sfințenie, timpul retrăirilor atât cât îmi mai este hărăzit să-le port cu mine. Ele, amintirile, rămân vii, doar ele, și mă mândresc în modestia sufletului meu că le-am trăit odată, cândva, în România, printre români adevărați. ”Nu fiți modești pentru poporul pe care îl reprezentați”, a spus Noica

Mönchengladbach, Germania

Vezi: Câștigătorii primei ediții a concursului ”Descoperă scriitorul din tine!”

Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!

Pagina proiectului Descoperă scriitorul din tine!

• Cele trei numere de până acum ale revistei trimestriale ”Leviathan” pot fi citite aici.

• Pentru a cumpăra edițiile tipărite ale revistei, click aici.

• Abonamente la revista trimestrială ”Leviathan”, ediția tipărită, click aici.  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.