”Henry Purcell – «Dido și Aeneas»” de Gheorghe Miletineanu

434
Imagine din spectacolul ”Dido și Aeneas” de Henry Purcell, Opera Israeliană
Imagine din spectacolul ”Dido și Aeneas” de Henry Purcell, Opera Israeliană

cronica muzicala leviathan.ro logoHenry Purcell (1659 – 1695) a fost, în anii Restaurației, creatorul unui tip eminamente englezesc de muzică barocă; până la marile nume ale muzicii engleze din secolul XX – Elgar, Vaughan Williams, Walton și Britten – nici un alt compozitor britanic nu s-a bucurat de faima lui; într-o viață nedrept de scurtă, Purcell a compus un număr imens de lucrări, și pentru curtea regală – cântece simfonice (pentru voci și continuo, viori sau flaute), și pentru Capela Regală – anthemuri (cântări religioase de preamărire și de bucurie destinate bisericii anglicane), imnuri și cântece sacre, ode și cântece de binecuvântare, muzică pentru slujbe religioase, muzică seculară pentru mai multe voci, muzică instrumentală – suite, fantezii, sonate pentru trei și pentru patru instrumente – și muzică pentru teatru; este autorul vestitelor ”Propozițiuni funebre” și a ”Muzicii pentru funeraliile reginei Mary” (1695), din care o parte a fost interpretată, în același an, la funeraliile compozitorului; acesta a fost înmormântat lângă orga de la Westminster Abbey.

În domeniul teatrului muzical a pășit pe făgașul creat de un Matthew Locke și de un John Eccles, și a produs o operă și mai multe semi-opere, acestea fiind îmbinări de scene vorbite cu scene cântate și cu dans –Dioclesian, Regele Arthur, Regina zînelor, Timon din Atena, Regina indiană. Dido și Aeneas este opera pe care Purcell a compus-o nu se știe cu exactitate când, dar cu siguranță înainte de 1688; avea de-acum experiență în compunerea de muzică pentru spectacole de teatru; Dido și Aeneas este singura lui lucrare cântată de la început și până la sfârșit; forma ei derivă din genul de spectacol numit masque – divertismentul de curte în care textele vorbite, cele cântate și dansurile alternau, potrivit unui anumit scenariu și într-o scenografie concepută anume; Henry Lawes a compus muzica pentru un asemenea spectacol, al cărui text fusese scris de John Milton; marele arhitect Inigo Jones (1573 – 1652) a fost unul dintre autorii unei asemenea scenografii; opera Venus și Adonis (1683) a lui John Blow este socotită prima operă adevărată în limba engleză, iar Dido și Aeneas a lui Purcell datorează mult modelului oferit de opera lui Blow.

Libretul operei lui Purcell a fost scris de Nahum Tate, care avea să devină Poet laureat în 1692; Poet laureat era o poziție onorifică în care un poet era numit de regele Angliei, la sugestia Primului-ministru. Subiectul operei a fost furnizat de Cântul al IV-lea din epopeea Eneida a lui Virgiliu. Tate a folosit subiectul mai întâi într-o piesă de teatru, iar aceasta a devenit apoi libret de operă. Premiera absolută a avut loc în 1689, la Școala de fete a lui Josias Priest, dansator, profesor de balet și coregraf.

Aeneas, unul dintre supraviețuitorii căderii Troiei, a izbutit să plece din cetatea natală împreună cu mai mulți oșteni devotați lui, și împreună cu tatăl și cu fiul lui; Jupiter i-a proorocit că îi va fi dat să întemeieze în Latium o nouă cetate, în locul Troiei pierdute; cetatea aceasta avea să fie Roma; furtunile de pe mare, care au făcut să se scufunde treisprezece dintre cele douăzeci de corăbii cu care plecase, l-au dus pe țărmul de miazănoapte al Africii, în Cartagina; regina Didona l-a primit și s-a îndrăgostit nebunește de el, deși jurase să rămână credicioasă amintirii răposatului ei soț; între Didona și Aeneas s-a aprins o pasiune mistuitoare; dar Aeneas trebuia să-și urmeze destinul, așa cum fususe prezis de Jupiter; Didona și-a pus capăt zilelor.

Această tragică și tulburătoare poveste de dragoste, în care sentimentul datoriei învinge sentimentul de iubire, a inspirat mulți muzicieni, de la Francesco Cavalli la Hector Berlioz.

dido si aeneas

Recenta premieră de la Opera Israeliană este realizată – regie, scenografie și coregrafie – de Cecile Roussat și Julien Lubek. Cei doi realizatori s-au întâlnit în anul 2000, pe cînd studiau pantomimă cu Marcel Marceau. După absolvirea școlii și-au încercat forțele în dramă, acrobatică, teatru de păpuși, dans și altele, iar în anul 2008 au întemeiat Teatrul Shlemil, ale cărui producții originale au fost elogiate de spectatori și de critici deopotrivă. Un duet burlesc al celor doi a fost distins cu un premiu la Festivalul de la Avignon în 2012. Dirijorii au început să-i solicite pentru a pune în scenă de opere.

Dirijorul spectacolului este Ethan Schmeisser, absolvent cum laudae al Academiei de Muzică din Tel Aviv, unde, printre alții, i-a fost îndrumător regretatul Mendi Rodan.

Purcell a scris, cum spuneam, muzică barocă. Pentru mult discutatul concept de baroc există o caracterizare succintă, clasică, formulată de Heinrich Wölfflin: definitorii pentru baroc sunt, potrivit lui Wölfflin, ”caracterul pictural, forța impactului afectiv nemijlocit, copleșitor, masivitatea și mișcarea”. Desigur, se mai pot adăuga și alte caracteristici, dar toate nu sunt decât variațiuni ale celor identificate de Wölfflin: barocul e de felul lui încărcat, bogat în ornamente, decorativ pînă la exces etc., etc., etc.

Întrebarea care se pune e dacă regizorii care iau asupra lor montarea de opere baroce iau aceste caracterizări ad litteram și-și încarcă spectacolele, până dincolo de sațietate, cu pitoresc, cu mișcare, cu elemente decorative sau dacă se mărginesc, cu înțelepciune, să valorifice capacitatea barocului de a produce emoții puternice.

În timpul uverturii, în spectacolul de la Opera Istraeliană prin fața cortinei traversează scena, ezitând, o tânără făptură în alb; am presupus că acela e Cupidon, mai ales că făptura mânuia un arc. Bun, mi-am zis, de ce nu; asta, deși Cupidon purta un fel de turban. Când s-a ridicat cortina, pe scenă au apărut două blocuri masive și unul mai mititel, închipuind niște stânci la țărmul mării, cu trepte până la tăpșanul acoperit cu mușchi. În cursul spectacolului aceste stânci s-au deplasat de câteva ori, s-au rotit câte-un pic și s-au lăsat astfel văzute din unghiuri diferite.

dido si aeneas spectacol purcell

Foarte curând a ieșit la iveală că regizorii spectacolului au avut ideea luminoasă de a plasa corul în fosa orchestrei; în felul ăsta ei au eludat veșnica problemă a regiei de operă – ce să dea de făcut coriștilor ca să nu stea cu buricul spre sală și să cânte nemișcați, cu fețe încremenite. Trebuie să spun încă de pe-acum că acest cor (maestru de cor Ethan Schmeisser) avea să fie până la urmă și partea cea mai izbutită, din punct de vedere muzical, a spectacolului.

Un fundal pictat înfățișând un dramatic cer înnorat se afla în spatele stâncilor; în cursul spectacolului fundalul acesta avea să urce și să coboare de câteva ori, firește, fără nici o explicație pentru aceste ascensiuni și descinderi ale cerului vestitor de furtună.

Între fundal și stânci se afla, încadrând scena din stânga, din dreapta și de sus, silueta neagră a unor frunzișuri de copac, care a fost la un moment dat înlocuită de o altă siluetă, una asemănătoare; de mai multe ori în cursul spectacolului aceste siluete au fost luminate, foarte  hoț, de jos și dintr-o parte. Între stânci se agitau valurile mării, printr-un truc tehnic de mare eficacitate. Printre valuri s-au agitat o vreme niște, bănuiesc, nereide. Între timp, eclipsată de mișcarea valurilor, Dido își mărturisea Belindei iubirea pentru Aeneas. Într-o scenă ulterioară, valurile mării au început din nou să se agite, de astă dată  printr-o altă șmecherie tehnică (bis repetita placent).

Foarte curând s-a putut constata că nu numai ”spiritul” alb de la început, ci și multe alte făpturi, unele greu de identificat, își exprimă participarea la povestea Didonei și a lui Aeneas făcând deasupra scenei exerciții la trapez, sau agățați de un cerc care, poate, figurează luna, sau cocoțându-se și coborînd pe frânghii coborâte din podul scenei; un grup de acrobați profesioniști (șapte inși) a luat asupra lui misiunea de a da în acest fel expresie scenică muzicii lui Purcell. Dacă-i baroc, baroc să fie! Două dansatoare completau peisajul. Eclipsați de acrobatică, îndrăgostiții au plutit la un moment dat în scenă, refugiați într-o scoică uriașă. După ce perechea a debarcat din scoică pe podeaua scenei, scoica s-a retras singurică în culise.

În libretul operei apar niște vrăjitoare pornite împotriva Didonei; în spectacol a apărut o zeitate marină, în chip de caracatiță, ale cărei multe brațe cuprindeau, contorsionându-se, stânca mai mică din centrul scenei; ceva mai târziu caracatița și-a făcut din nou apariția, cu aceleași grațioase mișcări, în altă parte a scenei (bis repetita placent). Două sirene, de la brâu în sus femei, de la brâu în jos pești, au apărut de sus și au plutit îndelung încolo și încoace deasupra scenei.

dido spectacol israel
Fotografii din spectacolul ”Dido și Aeneas”

Stânca de la grădină a luat la începutul ultimului act înfățișare de proră de corabie; câțiva marinari au început să-și arunce unul altuia niște saci, probabil cu merinde pentru drum. Aeneas a părăsit-o pe Dido plecând, îndurerat, să întemeieze Roma, și Dido a rămas să cânte, îndurerată, celebra arie ”When I am laid in earth…” (”Când o să fiu pusă în pământ…”). În acest punct, cu câteva clipe înainte de sfârșitul spectacolului, publicul a avut parte de singura idee cu adevărat poetică din această montare atât de barocă, încât mai barocă de-atât n-avea cum să fie: Didona lui Virgiliu nu se îneacă în Mediterana, pe când Didona din spectacol se pierde în apele mării; în urma ei se întinde peste unde o dâră aurie, ca aceea pe care o lasă soarele atunci când apune în mare, și dâra se stinge încetișor.

Dar această frumoasă idee nu m-a împăcat cu spectacolul: superba și tragica poveste de iubire povestită de Purcell s-a făcut, sub povara trăznăilor vizuale baroce și a exercițiilor de acrobatică, praf și pulbere, fie și numai pentru că vizualul fixează întotdeauna atenția publicului mai puternic decât auditivul. Iar vocile în montarea asta (toate locale, israeliene) erau ceac-pac și nici orchestra nu era chiar strălucită.

Cu niște ani în urmă am avut prilejul să văd, în cadrul Săptămânilor festive de la Viena, Dido and Aeneas în regia Deborei Warner; am și scris atunci despre acest spectacol; iertat să-mi fie că mă citez pe mine însumi: ”Ceea ce e tulburător în spectacolul Deborei Warner, admirabil cîntat şi admirabil  jucat (Dido – Malena Ernman, Aeneas – Christopher Maltman, dar nu numai ei, ci toţi ceilalţi deopotrivă, sub conducerea muzicală a lui William Christie şi cu participarea formaţiei Les Arts Florissants, astăzi una din cele mai reputate interprete de muzică barocă din lume) este faptul că toate elementele vizuale – fie că e vorba de picnicul la care eroii petrec clipe de fericire intensă, dar trecătoare, fie că e vorba de momentele în care vrăjitoarele cele rele, jubilând, le ursesc eroilor nefericire, fie că e vorba de acrobaţii care coboară la un moment dat din văzduh – nu fac decît să centreze şi mai puternic spectacolul asupra dramei celor doi eroi, drama a doi oameni pe care îi leagă o iubire neţărmurită, dar care nu pot rămâne împreună fiindcă destinele respective îi despart în mod fatal. Asta e deosebirea: spectacolul acela, simplu, omenesc și de neuitat era despre oameni și despre trăirile lor, iar spectacolul acesta e pură sclifoseală.

Publicul era însă în delir. Oare melomanii din Tel Aviv îndrăgostiți de baroc voiseră, de fapt, să vadă Circul din Roma, în turneu prin Israel din februarie și pînă în septembrie?

Eu unul mi-am clătit urechile și mintea, a doua zi după ce am suferit la Opera Israeliană, cu una din splendidele înregistrări integrale ale capodoperei lui Purcell, cea cu Jessye Norman în rolul Didonei.

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.