N-a trecut nici o săptămână de când m-am mai confruntat o dată cu problema asta – cum să traduc în românește un titlu de piesă de pe afișul teatral tel avivez.
Termenul „kaban” nu e un cuvânt din fondul lexical principal al limbii ebraice clasice, dar e un termen pe care-l înțelege și știe să-l folosească orice israelian – cuvântul este o prescurtare, prescurtarea sintagmei „ofițer răspunzător de sănătatea sufletească” a militarilor; e un ofițer, de obicei cu studii de psihologie, care trebuie să caute și să găsească soluții, remedii, pentru toate dereglările psihice pe care le manifestă ostașii, dereglări pricinuite de un serviciu militar îndelungat și deloc ușor pentru unii militari în termen nu întotdeauna suficient de maturi pentru a face față greutăților acestui serviciu; stagiul militar e în Israel destul de dificil; el produce adesea și felurite traume sufletești; dacă Israelul se află în stare de război, aceste tulburări psihice pot fi încă mai grave.
Autorul piesei este Nevo Ziv, ziarist la unul dintre ziarele centrale ale țării și autor al mai multor cărți pentru copii. Kaban reprezintă debutul lui în dramaturgie. Povestea pe care o istorisește Nevo Ziv în piesa lui, inspirată, din câte înțeleg, de întâmplări autentice, petrecute în perioada acțiunii Tzuk Eitan, cea purtată de armata israeliană cu palestinienii în fâșia Gaza în perioada iulie-august 2014, este povestea dezvoltării relațiilor dintre un ofițer grav traumatizat sufletește de un incident tragic petrecut pe front din vina lui – așa consideră el, și kaban-ul căruia îi e repartizat. Acesta e o personalitate deosebită, înzestrată cu o pricepere profesională superioară, un om dăruit cu intuiție și cu tact și, pe lângă asta, partizan al unor metode noi, aduse din Statele Unite, pentru a grăbi întoarcerea unui pacient vindecat pe câmpul de luptă. Esențialul noilor metode este trimiterea în luptă a unui traumatizat încă nu complet vindecat, dar de-acum avansat pe calea spre vindecare, fiindcă s-a putut constata că reluarea, urgentată, dar cu măsură, a activității militare curente scurtează considerabil procesul vindecării. Introducerii noilor metode i se opun însă numeroase autorități medicale militare, pătrunse de respect exagerat față de regulamente vechi și, totodată, temătoare de inovații îndrăznețe. Din nou pe câmpul de luptă, pacientul – care a avut încredere deplină în kabanul lui – moare luptând, dar moare ca luptător, și nu ca o victimă traumatizată.
Piesa impune o tematică pasionantă și de înalt interes social – fenomenul traumelor sufletești produse de ostășie e prin partea locului destul de răspândit. Din păcate, Kaban nu-și dezvoltă tema cu toată dibăcia dramaturgică necesară (dramaturg – Shahar Pinkas). Textul mi se pare din cale-afară de fragmentat și – fără a pune deocamdată la socoteală neglijențele actoricești în rostirea lui – insuficient de limpede și de insistent în informațiile pe care le oferă despre trecutul personajelor, informații absolut necesare pentru înțelegerea în adâncime a situației dramatice. Pe lângă asta, câteva trucuri dramaturgice „moderne”, absolut inutile (ca, de pildă, anumite „inversări” în ordinea prezentării evenimentelor), încarcă piesa cu efecte obscure care îngreunează accesul publicului la sensurile ei principale.
Spectacolul este pus în scenă de Daphna Silberg, absolventă a Universității din Tel Aviv. Montarea are ritm și e susținută la tensiune constantă. După mine, regizoarea n-a știut să facă ordine în procedeele scenice la care a recurs; unele pasaje ale piesei sunt ridicate în picioare foarte „realist”, altele pun în valoare felurite convenții scenice. Se intră și se iese din scenă aparent haotic – pentru că nu toate aceste intrări și ieșiri sunt suficient motivate…
Scenograful Niv Manor a construit înăuntrul scenei o „cutie”, aș zice elegantă, din trei pereți, alcătuiți din panouri verticale înrămate – între ele se află doar un minimum de mobilier (o măsuță rotundă, câteva scaune standard, o banchetă), care minimum e de altfel scos afară în final. Nici scenografia montării nu e, după părerea mea, întru totul consecventă cu ea însăși – proiecțiile video mi s-au părut absolut de prisos, chiar supărătoare, fiindcă sacrifică unui efect de doi bani lucruri importante care se spun în text și care se pierd în concurență cu imaginile filmate.
Luminile sunt ale lui Meir Alon – mărturisesc că mi-a lipsit Avi Yona Bueno (Bambi).
Muzica spectacolului (Nadav Vikinski) e, după gustul meu, cam dulceagă în raport cu tema piesei.
Am fost încântat să găsesc în foaier niște programe. Adică ceea ce se numește aici program – o jumătate de foaie A4 cu poze și pe față și pe dos, cu cinci rânduri despre piesă și numele actorilor puse toate la grămadă; sunt dezolat, dar n-am posibilitatea să precizez cine se face remarcat în spectacol într-un rol-cheie și cine, cu talent și meserie, într-un rol „secundar”. Interpretul eroului principal este excelent și scăpărător, și plin de tandră omenie. Nu mai puțin convingător este interpretul ofițerului traumatizat – actorul evită abil orice exagerare a suferinței personajului. Însă trebuie s-o menționez, într-o piesă „de bărbați”, pe Miki Peleg, pe care o știu de pe vremea când era o promițătoare studentă; este în spectacol, admirabilă, în rolul mamei ofițerului traumatizat și izbutește să aducă în scenă toată drama acestei femei, fără nici o fărâmă de melodramă.
Ar mai fi de menționat actorul care-l interpretează pe colegul închistat în idei depășite al eroului, și actrița care o joacă pe fosta prietenă a eroului, devenită între timp șefă și opusă noului din domeniul ei cu toată tăria autorității pe care o are.
Ceea ce e, vai!, comun aproape întregii distribuții, toată din actori de Teatru Național, este vorbirea scenică defectuoasă, cu o dicțiune catastrofală și, în mai multe rânduri, cu greșeli scandaloase de pronunțare. Să nu încerce nimeni să obiecteze că la armată nu se vorbește după recomandările Academiei!
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală