Ehei, câte gânduri mi-am tot adunat de la un timp încoace pentru a le deznoda dintre nodurile amintirilor încâlcite de-a lungul anilor și a le așterne apoi pe hârtie… Dar tot amân să trec la treabă… și-mi spun că o să fac asta… mai târziu. Dar, vorba lui Octavian Paler: „Mai târziu” devenea „Prea târziu” așa că…
Cu toate că firele – care-mi țin încă amintirile legate în buchete și nu îndrăznesc să mă despart de ele, cu toate că și-au cam pierdut din culoare sau împletite ca niște cosițe delicate, blonde, au devenit mai subțiri, aproape șubrede, iar mâinile nu mai au puterea de odinioară să le dezlege și, cu toate că degetele sunt acum încovoiate, tremurânde și dureroase, o fac totuși azi, ca să nu fie apoi prea târziu. Trebuie să mă grăbesc, căci timpul se scurtează. Timpul trece atât de repede, încât nici nu știu cât timp îmi mai rămâne?! Vasile Alecsandri scria: „Timpul trece, ne despoaie ca un hoț, și ne lasă suspinând în urma lui, dar singura comoară ce nu ne poate el fura este comoara souvenirurilor.” Oh, da! Souvenir… souvenir, prețioase amintiri…
Și numai când mă gândesc că au fost ani în care, e drept, nu torceam, nu coseam broderii sau goblenuri prețioase, dar îmi amintesc că… croșetam, croșetam șnururi dimpreună cu visele mele de tinerețe, ghemuri întregi de macrame, și-apoi căutam modele de șervețele, desenate pe pânze albe și coseam șnurul cu o mare grijă, urmând semnele modelului dinainte stabilit… Era o dantelărie ce se năștea sub dibăcia degetelor mele și-i făceam și o bucurie mamei, căci ea avea o slăbiciune pentru macrameuri… iar eu aveam o frumoasă preocupare și o mare slăbiciune pentru mama… Așa îmi croșetam visele, gândurile, neliniștile, iubirile… Dar timpul macrameurilor a trecut de mult. Au mai rămas doar câteva dantelării prăfuite, uitate în sertare și păstrate ca amintiri… Suveniruri croșetate, căci așa îmi petreceam uneori în liniște timpul, alături de mama, ascultând muzică… Socrate spunea: „Oamenii de rând caută să petreacă timpul, cei de talent să-l întrebuințeze”… Deh!!
Când am început să scriu și să petrec timpul întrebuințându-l altfel, nu am mai avut bucuria macrameurilor croșetate pentru mama. Lumea infinită a poeziei mi-a furat liniștea și m-a împins într-o altă lume. O lume de vis. O lume de trăiri și de emoții. O lume care mi-a dat aripi să mă ridic într-o lume a mea și a visurilor mele, să ajung la înălțimea muzei care mă chema… Năzuiam să ajung… la înălțimea poeziei… Un vis.
Dar și timpul poeziei a trecut peste mine, scuturându-și aripa cu nostalgie și fără milă, părăsindu-mă. De parcă ar fi fost doar o clipă din viața mea, pe care o păstrez, e drept, și acum cu o mare grijă și teamă să nu o pierd. O clipă din viața mea care a însemnat, de fapt, foarte mult, o clipă care a fost apoi urmată și acoperită de alte clipe care au schimbat tot sensul vieții… căci știm „o singură clipă poate schimba totul”…
Mulți ani nu am mai scris niciun rând. Am coborât de la înălțimea muzei poeziei, de la bogăția gândurilor adunate în cuvinte, rime, versuri, strofe și așternute cu emoție pe hârtie… Am coborât, cu voia și fără voia mea, în lumea aceea a timpului limitat al preocupărilor cotidiene, când, în goana lui nemiloasă, neiertătoare, am înăbușit propria voce interioară… Fiindcă nu știam ce mă așteaptă „mâine”. Mărturisesc că în această nouă lume, în acest nou drum ales într-o clipă, luptam să fiu fericită „azi” și nu „mâine”, după sfatul poetului Omar Khayyam: „la o cană cu vin și, sub lumina lunii, bea, zicându-ți că luna te va căuta poate zadarnic, mâine” … sau mă va da uitării…
Dar nu a fost așa… luna nu m-a căutat zadarnic și nu m-a dat uitării, și așa cum spunea Albert Einstein: „Singura rațiune a timpului este ca nimic să nu se întâmple dintr-o dată”… mi-a trebuit ceva timp ca să mă pot ridica iară până la lumina lunii, a visării, a poeziei vieții, pe care o păstrasem în adâncul sufletului meu, și asta nu s-a întâmplat dintr-o dată. Nicidecum! Timpul a fost de partea mea și mi-a redăruit aripile muzei, după mulți ani, ajutându-mă să mă ridic la înălțimea visurilor în care mai credeam. Timpul, și nu mai timpul a fost de partea mea ca să mă ajute, să mă ridice, ci s-a alăturat de un Om care mi-a dat curaj să-mi caut aripile și să învăț să le refolosesc. Singurătatea care domina timpul ce năvălise peste mine a dispărut, alungată fiind de mâinile ocrotitoare și încurajatoare și de sufletul bogat, frumos și nobil al unui Om-prieten, un Om rar, un Om deosebit… și când scriu acum, parcă, ca un răspuns ocrotitor gândurilor mele, aud apropiindu-se de mine o melodie minunată, pe care nu o mai auzisem vreodată, a cărui refren suna cam așa…”I need your hand”… repetat mereu și mereu ca o chemare… un semnal.
Tot azi mi-am umplut cu mult drag brațele de flori… (deh, virtuale… e drept!) și mi-am întâmpinat încă de dimineață, cu o imensă bucurie în suflet, prietena-pereche de departe, urându-i „La mulți ani!”… căci tocmai a pășit la acest început de iunie în lumea celor șaptezeci de primăveri. Încă ceva ce ne unește și anume experiența celor șaptezeci de ani care ne-a adunat în acest an alături în dansul vieții… Și deodată mă ridic, fac câțiva pași în dreapta și în stânga alături de ea, parcă chemate de ritmul dansului lui Zorba… și dansăm ca și cum am ar fi fost aici, cu mine… căci nu depărtarea desparte oamenii, ci tăcerea, nepăsarea, uitarea, iar noi nu ne-am uitat nicio clipă, cu toate că timpul a pus distanțe de kilometri și ore între viețile noastre. Din contră, regăsirea, neuitarea parcă ne-au unit gândurile, dorurile și mai mult… Îmi amintesc că acum doi-trei ani Pușa mi-a „dăruit” o foaie albă, curată, imaculată, în numele unei prietenii ce s-a păstrat de-a lungul timpului și mi-a cerut să-i dăruiesc la rându-mi câteva rânduri scrise pentru revista „Leviathan”. Gheața singurătății ce mă acoperise între timp, aproape că a fost topită, iar bucuria de a așterne pe foaia aceea albă câteva din gândurile mele a fost ca o binecuvântare, ca o reînălțare la înălțimea prieteniei dintre noi… mi-am spus: „Viața e o carte, iar noi o filă din ea”… fila albă care a prins aripi, a schimbat, parcă, într-o clipă totul… Au urmat altele. Unele dintre ele au alcătuit mai târziu o carte. Nu eram pregătită pentru așa ceva. Nu credeam că mai este posibilă o asemenea întoarcere a timpului către mine și care să-mi amintească de trecutul acela îndepărtat când eram pe punctul de a publica… Un vis din tinerețe care nu s-a împlinit atunci, dar care nu a rămas un vis… ci a devenit o realitate. Tocmai s-a împlinit anul acesta un an de la publicarea cărții… Regăsesc azi în afirmația scriitoarei Toni Morrison parcă suflul gândurilor care m-au ajutat să împlinesc visul de odinioară și să nu-l las să moară: „Dacă există o carte pe care vrei să o citești dar care nu s-a scris încă, atunci trebuie să o scrii tu”.. și am scris-o!!! Cu adevărat, decupajele amintirilor cuprinse între copertele cărții m-au ajutat să retrăiesc cu un alt dor și o altă încărcătură sufletească cele povestite. Încercări de poezie în proză sau, mai bine spus, o proză scurtă cu înfiripări de poezie printre rânduri… Decupajele încearcă tocmai să dezlege, așa cum spuneam, firele amintirilor retrăite acum, aidoma unor ferestre de gânduri deschise de mâna generoasă a unui Om-prieten… Scriam cu un an în urmă pe pagina mea de Facebook: „Când scrii nu mai ești singur. Dar atunci când cele scrise sunt apărate și adunate între copertele unei cărți, singurătatea dispare. Te simți și tu ocrotită și însoțită pe drumul scrisului de oamenii care au înlesnit apariția cărții, adevărați prieteni de gând, de suflet… respect și recunoștință pentru neprețuitul ajutor, față de Pușa Roth, Costin Tuchilă, Rudy Roth… dar și de Nicoleta Savu, măiastra tipografă, și nu în ultimul rând cititorilor care rămân fideli față de cele scrise și, implicit, față de autor… adun aici toate aceste întârziate gânduri, în deosebite momente de liniște și de nesingurătate. Vă mulțumesc.”… căci singurătatea mea a devenit nesingurătate câștigând prietenia acestor oameni deosebiți, dragi mie.
Au fost momente impresionante, de care-mi reamintesc acum. Cuvintele s-au oprit la limanul emoțiilor de odinioară, când, în așteptarea cărții, încercam să-mi recapăt aripile cândva pierdute și să mă ridic la înălțimea prietenilor adevărați, de departe…
Azi, acum, stau la înălțimea balconului meu de la etajul șase și-mi depăn toate aceste gânduri, încerc să le deznod cu grijă din nodul sufletului meu, să beau un pahar de vin roșu, să ascult o muzică bună și să privesc cerul. Locul meu de liniște de la înălțime, un mic paradis al sufletului, plin de flori, câștigat de mine după ani mulți de alergătură și căutări, ocrotit și grădinărit cu liniștea celor șaptezeci și șapte de ani, loc ce mă apropie de înaltul cerului, ca o scară a lui Iacob, egal, ziua și noaptea, o pot urca ca să fiu mai aproape de lună și de stele, și-mi dăruie nopți de visare… iar prin ușa întredeschisă care dă spre balcon aud cum se revarsă în liniștea nopții care se lasă minunata Claire de lune de Debussy…
„Singurătatea construiește cel mai puternic Om” … citesc undeva și mă grăbesc să adaug… un Om care are puterea și curajul să se ridice la înălțimea prietenilor săi, continuându-și zborul alături de ei scriind. Până când? Asta-i întrebarea la care voi răspunde mâine…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
