Nu mă obligă nimeni să văd toate spectacolele care se joacă la Tel Aviv și nici să scriu despre toate – oricum asta n-ar fi practic posibil; dar eu am încercat, și încerc în continuare, să acopăr în articolele mele o arie cât mai largă de montări de teatru, să ofer cititorilor o imagine cât mai completă posibil a vieții teatrale din oraș.
Așa se face că m-am dus să văd la Habima un spectacol care nu e de dată chiar recentă (premiera a avut loc la sfârșitul lui ianuarie anul trecut), spectacolul cu titlul foarte incitant Masada 1942. Ca să fiu cinstit, mărturisesc că mi-am dat seama abia intrând în sală cu foaia-program că e vorba de un musical. Cu atât mai bine, mi-am zis. M-am interesat și am aflat că spectacolul durează două ore și jumătate cu pauză, ceea ce în zilele noastre e ceva neobișnuit. Dar timpul trece repede când urmărești cu interes ce se întâmplă pe scenă.
Să luăm însă lucrurile sistematic. În anul 66 î. H., la începutul Marii Revolte împotriva romanilor, un grup de răzvrătiți evrei, sicarii – ucigașii tocmiți – din partidul numit „al zeloților” (grupare politică din Palestina, reprezentând interesele păturilor mijlocii, grupare care lupta împotriva marii preoțimi iudaice și a dominației romane), au cucerit Masada de la garnizoana romană care era stabilită acolo. În anul 70 li s-au alăturat alți evrei și familiile acestora, toți izgoniți din Ierusalimul cucerit de romani. Timp de trei ani, ei au folosit Masada ca să se apere de cuceritori. În anul 72 generalul care comanda armata romană din Iudeea a înaintat asupra Masadei cu Legiunea a X-a Fretensis și șase cohorte auxiliare, și a asediat fortăreața. Sicarii nu s-au împotrivit construcțiilor ridicate de romani împrejurul fortăreței, considerând-o de necucerit. În primăvara lui 73 rampa construită de romani a fost terminată după șapte luni de asediu, ceea ce le-a permis asediatorilor să spargă zidul fortăreței cu un berbec montat pe un turn mobil. Când au pătruns însă înăuntrul fortăreței, ei au constatat că apărătorii ei au dat foc tuturor clădirilor, cu excepția – semnificativă – a depozitelor de alimente, și că au preferat sinucidarea în masă unei capturi sau unei înfrângeri. Evenimentul este relatat de către istoricul roman Flavius Josephus; acesta l-ar fi aflat de la două femei care au evitat sinuciderea ascunzându-se într-o cisternă, împreună cu cei cinci copii ai lor. Istoricul roman reconstruiește discursul ținut de Elazar ben Yair, șeful evreilor din cetate, discursul în care el explică rațiunile sinuciderii colective. Iată un citat din această cuvântare:
„De când am luat hotărârea, e mult de atunci, să nu mai fim sclavi ai Romanilor și ai nimănui altcuiva cu excepția lui Dumnezeu însuși, care e singurul adevărat și drept stăpân al omenirii, a venit clipa în care suntem obligați să ne punem hotărârea în practică… Am fost cei dintâi care ne-am răzvrătit, iar acum suntem ultimii care luptă împotriva lor; nu pot decât să consider lucrul ăsta ca o favoare pe care Dumnezeu ne-a acordat-o, mai stă încă în puterile noastre să murim cu curaj, ca oameni liberi.”
Întreaga istorie a Masadei a rămas până în zilele noastre o neuitată pildă de eroism al evreilor față în față cu sălbăticia dușmanilor lor.
Dar nu evenimentele din anul 73 se află în centrul piesei din repertoriul Teatrului Habima. Acțiunea ei se petrece în 1942 în ghettoul din Varșovia, și în centrul dramei se află trupa de teatru care se produce acolo. Directorul ei refuză să plece din ghetto împreună cu actorii săi, el decide să joace o premieră, și premiera aceasta este dedicată evenimentelor istorice petrecute la Masada cu aproape 2000 de ani în urmă. Trupa de teatru se mobilizează în acest fel într-un act de protest față de persecuțiile la care e supusă. Toți actorii trupei sunt împușcați de către fasciști. O singură actriță din trupă se salvează, împreună cu iubitul ei, reprezentant al organizației antifasciste care se împotrivește ocupației germane a Poloniei.
Nobilul sacrificiu de sine al membrilor trupei de teatru din ghetto se instituie într-un gest de eroism paralel cu acela al locuitorilor de odinioară ai fortăreței Masada.
Necazul e că teatru bun nu se face numai cu nobile intenții; textul pentru Masada 1942 a fost scris de către David Goldsmith; asta e informația pe care o oferă foaia-program a montării, Internet-ul dă altă informație, și eu am mai multă încredere în Internet: Goldsmith a scris textele în versuri pentru numerele muzicale ale piesei, libretul în proză a fost scris de Glenn Berenbeim. Însă oricine va fi fost autorul ori vor fi fost autorii, textul pentru Masada 1942 este o înșiruire neîntreruptă de clișee; unele dintre ele sunt cât se poate de înălțătoare – și de adevărate, nici vorbă –, dar tot clișee rămân.
Numerele muzicale au fost compuse de Shuki Levy, fiind și ele – pentru urechile mele – de o desăvârșită banalitate; nu e în ele nimic care să șocheze, dar și absolut nimic care să poată fi ținut minte…
Sub titlul Imagine this musical-ul a fost jucat în premieră în 2007 în Statele Unite și în 2008 în Anglia. Musicalul a fost jucat și prin alte locuri, pretutindeni cu considerabil succes. Peste tot există un public care vibrează la subiectul lucrării. În 2010 s-a realizat și o versiune cinematografică a ei.
După mine, ceea ce explică buna primire a acestui opus pe tot mapamondul nu sunt calitățile lui artistice (mediocre, ca să mă exprim cu blândețe), ci tema lui patriotică, tulburătoare chiar și pentru ne-evrei.
Habima s-a grăbit să-l pună în scenă, regizorul fiind Moshe Captain, despre care am mai avut prilejul să scriu (s-a specializat în puneri în scenă de musicaluri, apoi a devenit director artistic la Habima, Teatrul Național). Montarea lui se află în deplină adecvare cu textul piesei, adică e corectă până în cele mai mici detalii, previzibilă până în cele mai mici detalii, și pusă la punct până în cel mai mici detalii. Trebuie să recunosc însă cu admirație că de mult n-am mai văzut prin partea locului un spectacol atât de complicat tehnic (manevrele de lumini, de pildă, se succed, cred, la câteva secunde una de alta), care să se desfășoare cu asemenea, perfectă, acuratețe.
Scenografia montării e concepută de Eran Azmon, care a ridicat în stânga și în dreapta scenei câte un perete de care sunt lipite măsuțele de machiaj ale actorilor trupei, și a prevăzut un fundal acoperit de o cortină care o dată sau de două ori în cursul serii se și desface, ultima oară dezvăluind cerul. În centrul scenei scenograful a instalat pe turnantă un pian (pe mine personal cocoțările actorilor – încălțați – în picioare pe pian mă șochează de câte ori asta se întâmplă în cursul reprezentației).
Costumele din spectacol, foarte exacte, dacă mi se îngăduie termenul, sunt creația Elenei Klarich, ele sunt, în câteva momente ale serii, și extraordinar de expresive. Luminile care se schimbă, precum am scris, necontenit, și nu fără rost, sunt opera faimosului Avi-Yona Bueno (Bambi). Coregrafia spectacolului a fost realizată de Ariel Wolf.
Cei 26 (douăzeci și șase) de actori distribuiți în spectacol (printre ele și două-trei „stele” ale trupei Teatrului Național, dar și multe nume mie cu totul necunoscute) sunt toți, fără nici o excepție, cel puțin absolut corecți, câțiva izbutesc chiar să contureze personaje convingătoare, care se pot ține minte. Jocul actorilor e și el titirit ireproșabil, fiind total lipsit de emoție autentică. De cântat cântă toți foarte bine, și separat, cine trebuie, și împreună, când trebuie.
Spectacolul, așa cum e, inclusiv toate șabloanele de care se folosește, trece rampa, prinde sala și e primit cu mare căldură de către public. Nu e greu de ghicit că o parte măricică din această primire se datorează nu atât talentului și priceperii realizatorilor, cât temei înseși a musicalului.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
