În cadrul parteneriatului media dintre Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză (MTTLC), din cadrul Universității București și Leviathan (v. articolul din 29 decembrie 2024, click aici), publicăm traduceri ale masteranzilor pe site-ul leviathan.ro și în revista culturală trimestrială „Leviathan”.
Astăzi, fragmente din traducerile realizate de Briana Guriță, proză și publicistică, urmând ca textele integrale ale traducerilor să fie publicate în numere din 2025 ale revistei „Leviathan”.
Pușa Roth
Povestea pădurii războinice
A fost odată o pădure, diferită de alte păduri de pe pământ, era o pădure fermecată și i se spunea pădurea războinică. Pădurea asta nu avea liniște, nu putea să se așeze nicăieri, nici la câmpie, nici la deal, dar nici la munte. Ea umbla de colo-colo și când ziceai că ai scăpat, te pomeneai cu pădurea în sat, gata-gata să ocupe tot pământul. Dacă ar fi fost o pădure ca oricare, oamenii s-ar fi obișnuit cu ea, dar copacii aceștia aveau țepi în loc de ramuri, iar rădăcinile erau toate la suprafața pământului. Doar o rădăcină, rădăcina vieții, se înfigea adânc în pământ să ia putere și sevă. Nu aveau nici frunze și nici flori, erau ca o perie uriașă cu dinți ascuțiți, iar dacă cineva se încumeta să treacă printre copaci, risca să fie sfâșiat de ramurile ascuțite ca niște ace uriașe. Nimeni nu se apropia, iar pădurea umbla prin lume, doar-doar s-o găsi cineva s-o dezlege de farmece și să-i redea frumusețea de odinioară. Într-o zi, pădurea s-a oprit pe malul unui râu, unde erau copaci înfloriți, sălcii plângătoare, păsări care cântau, iar copacii mai tineri au început să-i întrebe pe cei bătrâni de ce nu sunt și ei la fel de frumoși ca acei copaci, de ce nu au frunze și flori, iar păsările de ce nu se apropie de crengile lor. Bătrânii s-au făcut că nu aud, dar și ei se săturaseră de o asemenea viață, se săturaseră să alerge din loc în loc, să strice ordinea lumii, iar ea, lumea, să fugă din calea lor. Dar cum să le spui că ei sunt blestemați de Vrăjitoarea cea Rea, Piaza cea Rea, cum să le spui că au fost frumoși și falnici, că au avut coroane imense la umbra cărora oamenii se odihneau? Cum să le spui celor tineri? Însă tinerii nu s-au lăsat și au tot întrebat, până când cei bătrâni s-au hotărât să le spună adevărul. Copacul bătrân, cel despre care se spunea că ar fi primul copac de pe pământ, a început să povestească de ce li se spune pădurea războinică, de ce sunt atât de diferiți față de alți copaci din alte păduri.
– Demult, începu Copacul bătrân, Vrăjitoarea cea Rea sau Piaza cea Rea, cum i se mai spune, s-a îndrăgostit de un băiat de împărat și în ziua nunții cu aleasa inimii lui, Vrăjitoarea, de ciudă, i-a făcut stană de piatră pe toți nuntașii, mai puțin pe tânărul prinț pe care îl voia de bărbat. Tânărul a fugit în pădure, dar Piaza Rea se tot ținea după el și-i oferea împărățiile lumii și viață veșnică, dacă o va lua de nevastă. Tânărul prinț era atât de disperat că cei dragi lui sunt stană de piatră și nu știa cum să o scoată la capăt cu vrăjitoarea nebună. Tânărul prinț nu știa că aleasa inimii lui nu devenise stană de piatră, pentru că în camera ei, fata se ruga pentru fericirea ei și a viitorului soț. Doar sângele i se răcise, astfel că timpul nu mai avea putere asupra ei.
Pe atunci, păsările, animalele, florile și copacii aveau grai, iar copacii pădurii au înțeles ce nenorocire s-a abătut peste tânăr, s-au sfătuit între ei, ca să-l scape din ghearele vrăjitoarei. Atunci toți și-au lăsat ramurile și au făcut un zid de ramuri prin care vrăjitoarea să nu poată trece. De furie, nebuna a aruncat flăcări asupra pădurii, dar o ploaie puternică a stins focul. Atunci Vrăjitoarea a blestemat pădurea, iar ea s-a transformat într-un copac, devenind, prin farmec, stăpâna pădurii. […]
Publicat în revista „Leviathan”, Anul lI, Nr. 1 (2), ianuarie–martie 2019, la rubrica „Lumea copilăriei”, pp. 108–109, click aici.
Pușa Roth
The Warrior Forest
Translated into English by Briana Guriță
Once upon a time, there was a forest, different from any other forest on Earth. It was an enchanted forest, which people called the Warrior Forest. This forest was restless, it would not settle anywhere – not on the plains, not on the hills, nor in the mountains. It wandered from place to place, and just when you thought you were rid of it, it’d suddenly spawn right into the village, ready to take over all the land. Had it been an ordinary forest, people might have grown used to it, but these trees had thorns instead of branches, and their roots were all above the ground. Only one root, the root of life, pierced deep down into the earth to draw strength and sap. The trees had neither leaves nor flowers; they seemed to be giant brushes with sharp teeth. If anyone dared to walk among them, they risked being torn apart by the needle-like branches, sharp as enormous spikes. No one dared approach it, and the forest roamed the world, hoping someone would break its curse and restore its former beauty.
One day, the forest stopped by the bank of a river, where blooming trees, weeping willows, and singing birds surrounded the area. The younger trees began to ask the older ones why were they not as beautiful as those trees. Why didn’t they have leaves or flowers? Why didn’t birds come to rest on their branches? The older trees pretended not to hear, but they too were weary of this kind of life, of running from place to place, disrupting the order of the world, while the world fled from them. But how could they tell the young ones that they were cursed by the Evil Witch, the Wicked Fate? How could they tell them they had once been tall and beautiful, with enormous crowns under whose shade people came to rest? How to tell the young trees the truth? But they didn’t give up, and kept asking until the elders finally decided to reveal it. The oldest tree, the one said to be the very first on Earth, began to tell the story – why they were called the Warrior Forest and why they were so different from the trees in other forests.
”Long ago”, began the Eldest Tree, ”the Evil Witch, or Wicked Fate, as she was often called, fell in love with a young prince, and on the day of his wedding to the woman his heart desired, the Witch, out of spite, turned all the wedding guests into stone, except for the young prince she wanted as her husband. The young prince fled into the forest, but the Wicked Fate kept chasing him, offering him all kingdoms of the world and eternal life, if only he would marry her. The prince was so desperate, tormented by the fate of his loved ones who had been turned to stone, and had no idea how to deal with the crazed witch. What he didn’t know was that the woman he loved had not been turned to stone, for in her chamber, she prayed for their happiness. Only her blood had grown cold, therefore time had no power over her.
In those days, birds, animals, flowers, and trees could speak, and so, the trees of the forest understood the tragedy that had befallen the young prince and consulted among themselves on how to save him from the witch’s clutches. They lowered their branches to create a wall that would block the Witch’s path. Enraged, the crazed woman cast flames upon the forest, but a heavy rain extinguished the fire. The Witch then cursed the forest, and through her magic transformed herself into a tree, thus becoming the ruler of the forest.”
Ionuț Cristache
Despre lingușire ca mod de viață
Un personaj asupra căruia zăbovesc în ultima vreme, caută temeiurile mediocrității lui, îl ascult uimit, abia dacă respiră în aerul rece al paginii dintr-o carte nouă, pe care sper să o pot duce până la capăt. Spunea cineva că sunt atâtea moduri în care mediocritatea simte nevoia să fie linguşită, ca să-şi uite destinul de serie. Camil Petrescu scria, într-unul dintre romanele sale, că oamenii neînțelepți vorbesc fără să se gândească; oamenii mediocri se gândesc la ceea ce au spus, cei înțelepți la ceea ce vor spune. Și este chiar aşa, la o desăvârşită linişte şi mulțumire sufletească ajunge de obicei numai mediocritatea, care se divinizează pe sine însăşi. Îmi amintesc cum scria Blaga, aprobarea generală este mai obişnuită pentru omul mediocru decât pentru omul eminent. Evident, nu ferocitatea animalului de pradă necesită o deghizare morală, ci animalul de turmă, cu profunda să mediocritate, timiditate şi plictiseală față de el însuşi. Nietzsche? Să vedem, totuşi, cum gândeşte personajul meu încrâncenat…
Oarecum simplu, conform dicționarului, mediocritatea este numită „starea celui mediocru – om fără talent, lipsit de merite”. Cineva din apropiere îi repetă personajului meu că, în sens figurativ, mediocritatea este caracterizată prin insuficiență de spirit, de merit. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, „medio” însemnând mijlociu şi „ocris”, munți, pietre cu aceeaşi înălțime. Acest al doilea personaj chiar reface, în dialogul lui, cuvintele lui Mihail Sadoveanu: „Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceştia nu sunt artişti.” Cred că, pornind de aici, am putea spune şi noi că mediocritatea oamenilor din poveştile vieții noastre ne exasperează cam în aceeaşi măsură. […]
Publicat în revista „Leviathan”, Anul VI, Nr. 2 (19), aprilie–iunie 2023, „Carnet de scriitor”, pp. 46–47, click aici.
Ionuț Cristache
Flattery as a way of life
Translated into English by Briana Guriță
A character I’ve been dwelling on lately as he searches for the roots of his mediocrity, I listen to him in awe, barely breathing in the cold air of the page from a new book, which I hopefully will be able to finish. Someone once said that there are so many ways in which mediocrity feels the need to be flattered, just to forget its lackluster destiny. Camil Petrescu wrote in one of his novels that unwise people speak without thinking; mediocre people think about what they’ve said, while wise people think about what they are going to say. And it’s true: a perfect calm and inner satisfaction is usually reached only by mediocrity, which deifies itself. I recall how Blaga wrote that general approval is more common for the mediocre man than for the eminent one. Obviously, it is not the ferocity of the predator that requires a moral disguise but the herd animal, with its profound mediocrity, timidity, and boredom with itself. Nietzsche? Let’s see, nevertheless, how my bitter character thinks…
Somewhat simplistic, according to the dictionary, mediocrity is defined as ”the state of being mediocre – a person without talent, lacking merit.” Someone nearby reiterates to my character that, figuratively, mediocrity is characterized by a lack of spirit or merit. Etymologically, the word comes from ancient Latin, with ”medio” meaning middle and ”ocris” meaning mountains, rocks of the same height. This second character even recreates, in his dialogue, the words of Mihail Sadoveanu: ”Mediocrity, stupidity, or their lack of culture exasperates me. These are not artists.” I believe that beginning from here, we could also say that the mediocrity of people in the stories of our lives exasperates us in much the same way. […]
Gina Zaharia
Comorile pământului
Casa avea ieșire la ocean. Imediat ce porneai pe alee te întâmpina, de o parte și de alta, o pădure de leandri. Roz și alb. Terasa era simplă, cu o masă mare, de lemn și câteva scaune împletite. Acolo am servit cea mai bună cafea din viața mea. Avea aroma iubirii, aroma necuvintelor, a gândurilor grăitoare. Nu departe de noi, valurile își dezlănțuiau spuma pe țărm, ca un dans al apelor puternice care se ciocneau de zidurile așteptărilor și se pierdeau în depărtări, murmurând un cântec numai al lor.
– Aici nu ne găsește nimeni, mi-a zis, în șoaptă, Sorin.
– Să înțeleg că ne caută cineva?, am întrebat aparent surprinsă.
– Norocul!
– Uită-l, e acolo! Sub scaun!
– Cine?
– Norocul!
M-a luat în brațe și m-a privit lung în ochi. Cuvintele se așezau acolo, în iris și-n șiruri nesfârșite, bine creionate. Până și tăcerea avea ceva de spus. Pentru că astăzi era, cumva, regină. Venisem de la câteva sute de kilometri, iar ziua părea una dintre cele mai rafinate. Locul acela era raiul pe care l-am visat întotdeauna. Am despachetat în grabă și am admirat totul în jur. Oricum eram răsfățați de soartă. Şi n-aș fi dat pentru nimic în lume clipa în care am hotărât să facem un documentar despre viața din adâncuri!
Agenția la care lucram era una dintre cele mai renumite din oraș. Totdeauna făcusem echipă bună. Ideile se căutau, se completau și se tachinau, apoi se concretizau.
– Ada, îți amintești reportajul acela despre oamenii străzii?
– Strașnic, am răspuns! Cum aș putea să nu? Era iarnă și ger de-ți înghețau pleoapele. Oamenii din canale ne-au dăruit haina lor. Apropo, o mai porți?
– Așa zdrențuroasă cum e. Face parte din garderoba mea.
– Nu-mi spune! Ei doar ți-au dat ocazia de a savura ceaiul acela fierbinte de la care am ajuns aici.
– E cea mai bună alegere pentru evadare! Vom face cele mai bune reportaje. Mâine vom lua legătura cu scafandrii. Viața din adâncuri bate ceea ce vedem noi pe aci. […]
Publicat în revista „Leviathan”, Anul III, Nr. 4 (9), octombrie–decembrie 2020, la rubrica „Proză scurtă”, pp. 146–147, click aici.
Gina Zaharia
Treasures of the World
Translated into English by Briana Guriță
The house had a view of the ocean. As soon as you stepped out onto the path, you were greeted on either side by a forest of oleanders. Pink and white. The terrace was simple, with a large wooden table and a few woven chairs. It was there that I had the best coffee of my life. It had the aroma of love, of unspoken words, and spoken thoughts. Not far from us, the waves unleashed their foam onto the shore, like a dance of powerful waters crashing against the walls of expectations, only for them to fade into the distance, murmuring a song of their own.
”Nobody will find us here”, Sorin whispered to me.
”Is there someone looking for us?” I asked, feigning surprise.
”Luck!”
”Look, it’s right there! Under the chair!”
”What?”
”Luck!”
He took me in his arms and looked deep into my eyes. Words rested there, in his irises, forming endless, well-drawn lines. Even silence had something to say. Because today, silence was, somehow, queen. We had come from hundreds of kilometers away, and the day seemed to be one of the most refined I had ever lived. This place was the paradise I had always dreamed of. We unpacked in a hurry and admired everything around us. We were spoiled by fate, after all. And I wouldn’t have traded for anything the moment we decided to make a documentary about life beneath the waves!
The agency I worked for was one of the most renowned in the city. We had always made a good team. Our ideas searched for each other, complemented and teased each other, and then materialized.
”Ada, do you remember that report about the homeless people?”
”Of course I do! How could I forget? It was winter, and the cold froze your eyelashes. The people living in the sewers gave us their coat. By the way, are you still wearing it?”
”As tattered as it is, it’s still part of my wardrobe.”
”Don’t tell me! They just gave you the chance to enjoy that hot tea that led us here.”
”This is the perfect getaway! We’re going to make the best documentaries. Tomorrow we’ll get in touch with the divers. Life beneath the waves is far more impressive than what we see up here.” […]
Iuliana Dinu
Nunta din poiană
Culori multicolore inundă câmpia şi pădurea. Copila priveşte încântată frumusețile din jurul său. Din ascunzătorile lor, gâzele ies şi se aşază pe frunze, bucurându-se de razele blânde ale soarelui. Albinele aleargă vesele din floare în floare, adunând polen. Cu aripile lor catifelate, fluturii s-au prins în hora bucuriei, dansând prin văzduhul înmiresmat al zilei de primăvară. Fetița se întinde pe covorul ierbii crude, închide ochii şi ascultă în linişte ciripitul păsărelelor, aşezate pe crengile copacilor. Îi place să viseze, şi tot privind o cuprinde o imensă bucurie: „E fantastic ce se întâmplă, câte frumuseți sunt în jurul meu, primăvara este anotimpul meu preferat!”. Deodată simte o adiere uşoară, apoi că ceva se aşeză pe năsucul ei cârn. Nu se sperie, deschise ochii, era un fluture cu aripioarele albe. Acesta i se adresă:
− Ce faci tu aici, copilă?
− Te salut, micuță zburătoare! Mai devreme, am urmărit dansul vostru din câmpie, iar acum mă bucur de simfonia păsărelelor. E o nebunie, primăvara asta!
− Adevărat, sunt încântat că noi, micuțele zburătoare, putem aduce atâta bucurie în sufletul tău!
− Ştii, fluturaşule, eu sunt îndrăgostită de acest anotimp minunat! Primăvara mă fascinează, îmi strecoară în suflet veselie, îmi vine să cânt şi să dansez toată ziua!
− Te cred, la fel de mult aşteptăm şi noi aceste zile binefăcătoare! Prietena mea, ca ziua să-ți fie şi mai frumoasă, îți propun ceva, vreau să te invit la nunta fratelui meu. Evenimentul va avea loc chiar azi, în poiana verde din mijlocul pădurii.
− Trebuie să fie ceva foarte interesant, n-am văzut niciodată o nuntă de fluturaşi!
− Cu siguranță îți va plăcea! Prinde-mă în palma ta şi hai să mergem în poiană! Vei vedea că acolo veselia e la ea acasă, iar întreaga pădure freamătă!
Hotărâți, cei doi prieteni au plecat spre locul unde va avea loc nunta. Văzând atâtea minunății care se petrec în jurul ei, copila a rămas fără glas. Păsările fredonau vesele simfonii tulburătoare, zburând din loc în loc. Iepuraşii culegeau voioşi floricele, pentru a le oferi nuntaşilor. Veverițele aveau coşulețele pline cu alune şi se îndreptau bucuroase spre marele eveniment. În lacul din apropiere se auzea jocul vesel al peştilor, iar cântecul broscuțelor răsuna peste tot. Ajunşi în inima pădurii, unde se afla poiana cu poveşti, fluturaşul zbură din palma copilei şi-i spuse:
− Te rog, ia loc şi aşteaptă să înceapă sărbătoarea, eu merg acasă să fiu alături de fratele meu!
− Desigur, fluturaşule!…
În timpul acesta, mirele Fluturică s-a îndreptat cu tot alaiul său spre casa miresei Fluturica. Din alai nu lipsea fratele său, Fluturel, prietenul fetiței din povestea noastră. Mirele purta sub aripioare flori proaspete de „nu-mă-uita”, culese în dimineața aceea. […]
Publicat în revista „Leviathan”, Anul V, Nr. 3 (16), iulie–septembrie 2022, la rubrica „Lumea copilăriei”, pp. 153–154, click aici.
Iuliana Dinu
Wedding in the Glades
Multicoloured hues flood the meadow and the forest. The little girl admires the beauty around her with delight. Bugs emerge from their hiding spots and settle on leaves, enjoying the gentle rays of the sun. Bees happily buzz from flower to flower, gathering pollen. With their velvety wings, butterflies join in a joyous dance, twirling in the fragrant spring air. The girl lays on the carpet of fresh grass, closes her eyes, and quietly listens to the chirping of the birds perched on the tree branches. She loves to dream, and as she gazes around, immense joy fills her:
”It is amazing what happens, how many wonders surround me! Spring is my favourite season!”
Suddenly, she feels a gentle breeze, and then something settles on her button nose. She is not scared and opens her eyes. It is a butterfly with tiny white wings. It speaks to her:
”What are you doing here, little one?”
”Hello, tiny flyer! I watched your dance in the field earlier, and now I enjoy the symphony of the birds. What a wonder spring is!”
”Indeed, we tiny fliers feel delighted to bring so much joy to your heart!”
”You know, butterfly, I love this delightful season! Spring fascinates me, fills my heart with happiness, and makes me want to sing and dance all day!”
”I believe you, as we too eagerly await these benevolent days! My friend, to make your day even more beautiful, I invite you to my brother’s wedding. The event takes place today in the green glades at the heart of the forest.”
”That must be something special. I’ve never seen a butterfly wedding before!”
”You’ll surely love it! Hold me in your palm, and let us go to the clearing! You’ll see that joy reigns there, and the whole forest is abuzz!”
Determined, the two friends set off for the place where the wedding was to take place. Seeing so many marvels around her, the girl is left speechless. Birds cheerfully sing enchanting symphonies, flying from one place to another. Rabbits happily gather flowers to offer to the wedding guests. Squirrels carry baskets full of nuts, heading cheerfully to the grand event. In a nearby lake, the playful fish splash, while the frogs’ croaking echoes everywhere. Once they reach the heart of the forest, where the story-filled glades lay, the butterfly flew out of her palm and said:
”Please take a seat and wait for the celebration to begin; I must go home to join my brother!”
”Of course, butterfly!”
In the meantime, the groom, Flutterino, heads with his entourage to the home of his bride, Flutterina. The bride’s brother, Flitty, friend of the little girl of our story, is also in the procession. The groom carries fresh “forget-me-not” flowers under his wings, picked that very morning. […]
În nr. 1 (26), ianuarie–martie 2025 al revistei „Leviathan”, în pregătire, vor apărea integral, bilingv, două traduceri de Diana Gabriela Radu, Poeme/Poems by Rudy Roth și Piane pe apă/Pianos by Boat by Costin Tuchilă.
Arhiva rubricii MTTLC LEVIATHAN
Revista trimestrială „Leviathan”, click aici.
Portalul Editurii Leviathan, click aici.
Cărți ale Editurii Leviathan și revista „Leviathan” (ultimele exemplare) la Librăria „Mihai Eminescu” din București, click aici.
