Aşa aş îndrăzni să spun despre brigăzile artistice de agitaţie care evoluau cam de prin anii ’60 pe scenele festivalurilor artistice naţionale, patronate de manifestarea comunistă, pompos intitulată ”Cântarea României”.
Până la momentul ”festivaluri pe genul umor”, grupările artistice de amatori erau ”celebrele” brigăzi artistice. Pline de propagandă comunistă, cu actori amatori lipsiţi de talent, forţaţi să joace la brigăzile întreprinderilor pentru a primi o casă sau alte privilegii, brigăzile artistice deveniseră o mare plictiseală pentru publicul român, dar era singura oază de libertate în care românii, cu dor de divertisment mai altfel, se regăseau în glumele care, chiar dacă treceau prin cenzura comunistă, prin subtilitatea lor și aluziile la regimul comunist, erau absorbite din plin de români. Orice scenariu al brigăzilor artistice era verificat, modificat, aprobat.
Cu toate acestea, multe poante scăpau de sub control, iar unele erau inspirate chiar de cenzură, pentru că în lipsa simţului artistic, organelor de partid din cultură le scăpau multe ”gogoşi”, iar artiştii amatori scăpau ”porumbei pe gură”. Un deliciu al răzbunării pentru români în care mocneau dorinţele de adevăr şi de libertate.
Nu exista fabrică, instituţie, facultate, cooperativă să nu aibă în fluxul artistic propadandistic o brigadă artistică de agitaţie şi nelipsitul montaj literar-artistic. Era sarcină de partid. Părintele brigăzilor artistice de agitaţie era Bogdan Căuş, poet, jurnalist, memorialist, compozitor și regizor român, pe numele său adevărat, Arșag Bogosian, provenit dintr-o familie de armeni din Constanţa. Pentru instructorii de brigăzi artistice, dar şi pentru artiştii amatori, Bogdan Căuş era ca un zeu. Publicase şi o carte cu instrucţiuni de concepere a unei brigăzi artistice. Era un important document de partid şi exista la toate organizaţiile de sindicat. Pentru instructori şi artişti era ca o adevărată Biblie. Pentru mine era o aiureală şi o prostie. Nimic artistic. Nimic cu umor. Totul era automatic şi rece.
Culmea era că se ştia din timp cine va câştiga locul I, II şi III la toate festivalurile naţionale ale brigăzilor artistice de amatori, oricât de mediocre erau. Clasificarea venea de sus, de la partid. Erau premiate formaţiile artistice ale marilor întreprinderi şi ale marilor instituţii. Nici nu se punea vreo problemă.
Cu toate acestea, şi tot prin ordin de la partid, apar în mişcarea artistică de amatori festivalurile studenţeşti. Ei, şi aici au greşit tovarăşii. Studenţii, na, ca studenţii, sinceri, curajoşi, spontani. Textele lor cu ”şopârle” şi interpretarea lor de excepţie îi încadrau la artişti profesionişti.
Pe la începutul anilor 1980, păşesc cu curaj în această mişcare artistică de amatori. Nu mi s-a impus asta, o făceam de plăcere. Era perioada curajului de a spune adevărul pe scenă.
Atunci, am luat parte la o adevărată ”revoluţie” tacită, ascunsă subtil sub vorba românească cu zeci de înţelesuri. Încet, încet, prin iniţierea festivalurilor de umor, brigada artistică de propagandă a P.C.R. s-a eliminat singură, eliminare ajutată exclusiv de grupările nou apărute, cu un umor de o factură deosebită, cu o avalanşă de satire şi ironii la adresa sistemului comunist, cu libertatea cuvântului subtil inclusă în texte, cu bucuria de a lumina chipurile românilor cu dor de libertate, subjugaţi de un sistem totalitar. Toate grupurile de umor îndrăzneţe aveau dosar la securitate, dar cu orice risc de a fi arestaţi, artiştii amatori spuneau lucrurilor pe nume. În acei ani, Securitatea o lăsase mai moale şi eram chemaţi să dăm cu ”subsemnatul” doar aşa, formal. Dar ce spun eu toate acestea? Le ştiţi mai bine ca mine. Vorbesc documente, mărturii, bla, bla, bla!… Ceea ce nu ştiţi, vă spun eu acum. Animat de noul val de aer proaspăt în umor apărut în acei ani, la toate formele de prezentare, prind curaj şi sar pe scenă cu un grup de pantomimă şi umor autointitulat ”Logic”. Succesele curgeau la toate competiţiile de gen unde participam şi credeam că suntem primul grup din ţară care a apărut cu acest stil. Dar, m-am înşelat. Suntem invitaţi la Târgovişte, habar nu am prin ce an era, dar nu mai contează, cu brigada artistică la Festivalul celor mai bune brigăzi artistice din ţară. Eu eram delegat şi nu interpret al brigăzii. Grupul meu de umor şi pantomimă, ”Logic”, nu fusese invitat. Şi, după multe treceri prin scena concursului ale lălăiţilor din brigăzile artistice, într-o seară (concursul dura cam 2-3 zile), apare în scenă grupul umoristic ”Pro Parodia” din Craiova. Apariţia lor, costumaţi în frac, încălţaţi cu tenişi, a surprins publicul, iar când au început să evolueze, tot ce clădise ”arta” comunistă a căzut. Mirosea a umor adevărat, oaza de libertate ne chema ca un magnet, lanţurile legate de prostie s-au rupt, iar râsul a explodat în miliarde de atomi ai bucuriei. Nu-mi venea să cred în manifestarea curajului lor. Râsul meu se oprea undeva în mine şi se amesteca cu lacrimile generate de viaţa tristă din România. Parcă renăşteam. Teama de sistemul comunist dispăruse şi-mi venea să ies în prima linie de luptă pentru libertate. Nu pot uita niciodată acel moment. Cum să uit? Lupta împotriva răului din lume nu se face neapărat cu arma sau cu bani. Iată că sunt şi alte forme de luptă, chiar mai puternice, cum este şi umorul. Iar aceşti băieţi minunaţi de la ”Pro Parodia”, dar şi alţi cavaleri ai umorului românesc, cum au fost brigăzile artistice de la ASE şi de la IPA Sibiu, grupurile satirice de la IIRUC Craiova şi de la CFR Bucureşti, grupurile ”Vouă” şi ”Divertis”, erau eroii noştri în acea perioadă şi asta nu se poate uita. Din păcate, sistemul cultural de după comunişti, nu ia în considerare ”fleacurile” astea… De altfel, şi nu mă mir, nu sprijină şi nu promovează valorile trecute sau actuale, suntem ai nimănui.
Din fericire, poporul român nu-şi uită eroii, respectă valorile care îi reprezintă şi-şi păstrează demnitatea de român în lupta pentru adevăr. Cu sau fără voia celor de la putere, umorul de calitate se cerne în timp şi rămâne valoarea. Dar mai ales, rămân oamenii care au avut curajul luptei de a aduce schimbarea, libertatea, fie și prin umor şi satiră, curaj transmis cu forţă şi valoare.
Suntem o naţie de umorişti, dar grupurile de comedie formate din artişti amatori din acei ani au fost cei mai curajoşi umorişti în istoria umorului românesc.
Şi nu uitaţi, dragii mei! E foarte simplu să faci oamenii să plângă, dar ca să le aduci zâmbetul şi libertatea în suflet este o artă. Pentru acele clipe, eu, Lică Barbu, cetăţean român, le mulţumesc!
Vezi și: ”Mărul de Aur” de Lică Barbu
