”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (30)” de Dori Lederer

244
Dori Lederer leviathan.ro rubrica proza

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roExcursia la munte adusese un pic de culoare în obrajii palizi ai Otiliei, iar George o găsea chiar mai frumoasă decât atunci când o cunoscuse. Nu-i venea să creadă vorbele prietenului său, cum că ar suferi de vreo formă de depresie. Femeia asta care râde cu atâta poftă la câte o glumă bună, care se extaziază în fața unui răsărit, a unei flori, a unei păsări, să ascundă așa de bine o stare interioară atât de adâncă?

Cinaseră toți patru, George, Otilia, Camelia și Marian, iar acum stăteau de vorbă la câte un ceai în salonul în care trona pianul. Otilia era singura care avea în față o cafea.

– Cum reușești să dormi, dacă bei cafea la ore atât de târzii?, o întrebă pianistul cu real interes.

– Pur și simplu, dacă îmi vine somnul, adorm imediat, dacă nu, nu dorm, chiar dacă aș lua somnifere.

– Obișnuiești să iei somnifere?, continuă el tot mai interesat.

– Nu, n-am luat niciodată.

George izbucni în râs:

– Atunci de unde știi că n-ai dormi, dacă ai lua?

– Să zicem că așa cred eu. Vrei să-ți spun un secret? Nu-mi place să dorm și cu toate acestea, când adorm, mi-e cel mai bine, bunica obișnuia să spună că somnul e rupt din moarte și chiar avea dreptate. Când dorm nu mai știu nimic, dar, repet, în stare de trezie nu doresc acest abandon, încheie Otilia, scotocind în poșetă și scoțând o ciocolată. Nu vă rog, știu că niciunul dintre voi nu mâncați, țineți la dietă.

Camelia pufni și sorbi din ceaiul neîndulcit:

– Termiă cu ispitele, Otilia! George ne-ar putea îndulci totuși cu o ”Baladă pentru Adelina”, știu că e preferata lui, ce zici? Îl privi întrebător pe pianist.

– Nu refuz niciodată doamnele, se ridică bărbatul cu un aer binevoitor.

Când cânta se rupea de lumea exterioară și intra într-un fel de refugiu dulce și calm.

George nu era nici el ceea ce părea. Cu mulți ani în urmă, după despărțirea de soție, înțelegând că timpul nu se mai întoarce, se aruncase în băutură, exact ceea ce-i prevestise ea după divorț: ”fără mine, vei deveni un mare nimic”. Și asta devenise. Abandonase firma, se îndepărtase de vechiul anturaj al oamenilor de afaceri și devenise propriul lui inamic. Totuși, pasiunea pentru muzică a învins, încet, încet, înlocuind băutura cu pianul, o dragoste veche, din copilărie și adolescență. Apoi a urmat Conservatorul, a cunoscut alt fel de lume, a revenit la viață și astăzi, își amintește totul ca pe o poveste pe care nu el, ci altcineva o trăise. Un soi de tristețe rămăsese încă într-un colț al minții lui: amintirea unei mari singurătăți, a singurătății în doi. În anii în care fusese căsătorit, făcuse multe. Multe lucruri care îl înconjurau, și-n nebunia tinereții a crezut că așa arată fericirea. Mai târziu, și-a dat seama că în casa aceea mare locuiau doi străini cu inimi mici, atât de mici încât se pierduseră printre titurile de valori.

Sub degetele lui, clapele cântau pentru Adelina, așa se numea stafia unei iubiri închipuite, ideea de iubire. Lumina care-i cădea pe față, îi scotea în relief ridurile de pe frunte și umbra ascunsă a vechilor  tristeți.

– Cine știe ce dureri ascunde acest chip care aproape mereu e zâmbitor, se întrebă Otilia dusă pe gânduri de muzică.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.