”Promisiunea de joi (19)” de Gina Zaharia

213
Gina Zaharia roman foileton Promisiunea de joi

rubrica roman foileton leviathan.ro– N-am intrat niciodată în casa aceasta, declară Mihai, urcând scările vilei.

Curtea îi era cunoscută, stătuse pe iarba de lângă aleea principală de multe ori, însă nu fusese invitat sau refuzase mereu să treacă de această barieră. Frica îl izbise violent și îi încarcerase întreaga voință de comunicare. Amintirile veneau în valuri și îi copleșeau sufletul. Era mult prea devreme să se descotorosească de ele…

Imensul living păstra vreo patru tablouri mari, câteva mai mici, ca o miniexpoziţie explorată de neuitare. La loc de cinste se afla totuși fotografia în sepia a pictorului cu priviri senine, cu zâmbet deschis înspre culori, așa cum și-a trăit viața. Cei doi soți, musafiri de ocazie, și-au rotit ochii prin încăpere, admirând picturile, onorând astfel gazda. Cercetându-i, Bogdan trecu dincolo de aparențe. Erau frumoși amândoi, autentici și puternici. Maria apăru cu câteva obiecte de îmbrăcăminte.

– Pentru Mihai am un halat de la Tudor şi pijamale, iar pentru Ilona am câteva lucruri de-ale mele. Să nu spuneți nu! adăugă zâmbind, invitându-i în odaia alăturată. Pe urmă vom cina.

Masa de seară se prelungi armonios, ca între prieteni de-o viaţă. Vorbe, râsete, scormoniri după şi printre amintiri… Într-un târziu, ajunşi în așternut, Mihai şi Ilona au simţit, fiecare în parte și amândoi deodată, un val de căldură ca o binecuvântare. Ploaia scurtă de vară, abia remarcată în timpul mesei, încetase. De pe dealuri însă apele învolburate continuau să prăvale crengi și bolovani amețiți. Mihai adormi cu gândul la câinii săi, întrebându-se cine și de ce i-a omorât. Ilona mulțumi cerului că pentru moment aveau un acoperiș sigur. Mintea îi era limpede precum dimineața ce urma să vină în scurt timp.

Când s-au trezit, soarele urcase câteva raze pe cer. Mihai ieși pe terasa măturată de o adiere blândă. În scurt timp i se alătură Bogdan și, bătându-l pe umăr, îl salută:

– Bună dimineața, prietene!

– Astăzi e joi… răspunse Mihai la binețe.

– Are vreo importanță această zi?

– Precum toate de acum înainte.

– Adică?

– Voi ține un jurnal al tuturor întâmplărilor. Sunt convins că mereu mă va aștepta ceva nou după colț.

– Voi fi lângă tine.

– Îți mulțumesc, Bogdane! Nu ştiu dacă aş mai putea pilota… Cândva doreai să mă angajezi la clinica ta…

– N-am uitat asta! Am nevoie de un manager bun. Ştii… nu mă puteam hotărî unde să deschid clinica. Baia Mare e oraş aproape de frontieră. Am închiriat totuşi un spațiu impunător în Braşov. Am adus aparatura, am pregătit câteva cabinete medicale. Mai târziu vreau să-l cumpăr. Maria şi restul prietenilor sunt aici.

În câteva clipe au apărut și cele două femei.

– Cum ați dormit? întrebă gazda.

– Ne-am odihnit cât pentru șapte vieți, glumi Ilona, mulțumindu-i.

– Am pregătit cafelele. Stăm aici, pe terasă? Eu sunt în concediu, așa că avem destul timp. Voi aduce și sandvişurile.

– Vin cu tine, se oferi Ilona. Aduc și eu ceva.

Cele două femei deveniseră prietene. O alchimie a sufletelor le dicta că viața era peticită cu neprevăzut pe toate fețele, dar atât timp cât nu încăpeau minciuna, ura, ipocrizia, totul era minunat.

– Ce-ar fi să rămâneți aici o vreme, chiar dacă există riscul să fiţi căutaţi de răufăcători? sugeră, în treacăt, Maria.

– Ne-am gândit să mergem la un hotel, Mihai are ceva bani. N-am vrea să deranjăm pe nimeni.

– Nu deranjați, din contră, mă bucur să vă pot oferi ajutorul. Hai să vorbim și cu Mihai. Cred că e cel mai bine așa.

Maria aduse cafelele, iar Ilona veni cu micul dejun. Se conturase un fel de bună dispoziție, ivită din durere.

– Dragul meu, Maria s-a oferit să ne găzduiască aici, o vreme. Ce zici?

– Păi, să caut niște mulţumiri ecvestre, impunătoare.

– Am soclu pentru ele! glumi tânăra, arătând la inimă. Data viitoare vom fi noi musafiri…

– Sunteţi minunaţi! afirmă pilotul.

Ilona o îmbrăţişă pe Maria și îi promise că va avea în ea cea mai bună prietenă. Au urmat câteva clipe de tăcere. Cu siguranță că se gândeau cu toții la primul pas pe care cei doi trebuiau să-l facă.

– Tu, Bogdan, ai venit definitiv din Austria, nu-i așa? Cel puțin așa am înțeles eu cândva.

– Da, eu și soția mea ne-am despărțit. M-am întors aici, la Maria. Cândva, noi doi am fost logodiți. Apropo, mi-a venit o idee. Dacă ne vom căsători, și privi spre Maria, ce-ar fi să ne cununați voi? Face parte din proiect, zâmbi Bogdan.

Tânăra surâse:

– Am mai discutat despre asta și i-am lăsat lui Bogdan libertatea de a ne alege nașii.

– Of, Doamne, oare vouă nu vă trece prin minte că e posibil să aveţi în față o criminală?…

– Ne asumăm acest risc! au răspuns amândoi deodată, zâmbind.

– E tonifiantă încrederea arătată în noi. Sunteți magnifici! zise Ilona. Îl vom suna pe comisar și-l vom anunța că suntem pregătiți să înfruntăm realitatea.

Comisarul Dan Simionescu îi învită la el la birou. Dosarul ”Pictorul din Ardeal” era deschis și aștepta noi declarații.

– Veți scrie fiecare ce vă amintiți, preciză acesta. Nu uitați că orice amănunt are importanța lui.

– Așa vom face, aprobă Mihai.

– Veți fi audiați pe rând, probabil știți cum e procedura.

– Nu știm, însă ne vom conforma.

Mihai așteptă în anticameră, iar soția sa începu să scrie. În câteva clipe nu se mai auzea decât foșnetul colilor pe care aceasta avea să le umple cu o bună parte din existența ei. Își amintea că era director la o firmă de construcții. Din ziua dispariției lui Mihai lucrurile îi erau neclare. Așa cum mai spusese, cineva îi adusese vestea cea rea și își pierduse cunoștința. S-a trezit în sanatoriul acela. Multă vreme a fost confuză, deși realiza uneori că este victima unui complot. Văzuse certificatul de deces al soțului său, semnase niște acte, un bărbat și o femeie o vizitaseră de câteva ori, pe urmă o uitaseră acolo. Mai departe a urmat episodul cu plecarea din sanatoriu în noaptea în care a murit pictorul. Nu știa cine îi încredințase acea mașină, dacă a condus-o ea sau altcineva. Îi apărea, de mii de ori, imaginea pictorului, cu fața în apă. Nu s-a repezit să-l salveze. Împietrise în decorul până mai deunăzi fermecător…

Mihai procedă la fel. Pentru el, lupta îndârjită, chiar disperată, din momentul prăbușirii avionului, fusese ghilotina care tăiase legătura cu trecutul. Urmase vizita celor doi bărbați la spitalul din Germania… Desigur, la vremea aceea nu înțelegea mare lucru. Supraviețuise el și încă vreo câțiva pasageri. Urma sosirea în România, dar și comisioanele pe care ar fi putut fi obligat să le facă. Îi tot apărea în minte un tablou al lui Tudor și faptul că avea pe verso nişte cifre – foarte important pentru acei oameni, se pare – așa cum putea să fie doar o cacialma, pentru a-l convinge pe pictor să vândă picturile pe te miri ce, în ideea că acele numere scrijelite acolo aveau mai multă importanță decât lumea din pânze.

– Cred că oamenii aceia coordonau multiple infracțiuni în varii domenii. Ar fi făcut bani din orice. Cu siguranță că diagnosticul pe care l-am primit i-a ajutat foarte mult. Acum realizez că am reușit să dezleg o enigmă. Au profitat de starea mea, și-au luat identitate falsă, au făcut și acel certificat de deces și mi-au furat totul.

– Asta rămâne de văzut, Mihai. Acum aș vrea să mergeți împreună la un psihiatru și la un psiholog. Pe urmă vom relua declarațiile. Să rugăm destinul să vă fie favorabil.

Așa cum a promis, comisarul dădu telefon la o clinică și ceru programare pentru două persoane. Apoi îi conduse pe cei doi soți, cu mașina lui. Cabinetul de psihologie era la etajul unu al clădirii. Alături – cabinetul de psihiatrie, dovadă că cei doi medici colaborau în stabilirea unor diagnostice mai dificile.

– Avem nevoie de un consult amplu, ceru comisarul după ce prezentă, suficient de detaliat, cazul.

– Niciun pacient nu pleacă nemulțumit de aici, glumi doctorița Enache, măsurându-și pacienţii. Cu cine să încep?

Rămas în cabinet doar cu medicul, Mihai porni să povestească fluent, privind într-un loc fix ca și cum ar fi citit dintr-o carte. Dorea să nu-i scape nimic, să se descotorosească de tot calvarul ce-l încovoia de ceva timp. Simțea nevoia să fie înțeles întru totul, să-și afle aici capătul de drum care să ducă spre speranța că viața își va relua cursul normal. Doctorița îl ascultă fără să-l întrerupă. I-a urmărit atentă privirea, timbrul vocii, mimica feței, orice crispare… Faptul că își strângea pumnul din când în când era, pentru ea, semn că înlăuntrul pacientului se zvârcoleau neputința și nerăbdarea… După aproximativ douăzeci de minute, îl opri. Ieși din cabinet și se consultă cu colegul ei, psihiatrul, apoi reveni:

– Domnule Romanescu, pentru siguranța diagnosticului va trebui să facem și o tomografie. Veți merge, împreună cu soția, la doctorul Micu. Dumnealui vă va da trimitere pentru tomograf. Abia atunci vom vedea ce mai avem de făcut.

Pe hol, comisarul se arătă presat de alte lucruri:

– Cât timp ia aceste demersuri? o întrebă pe doctoriţă.

– Circa două ore…

– Dragii mei, se adresă lui Mihai şi Ilonei, sunt aici peste o oră şi jumătate. Dacă se iveşte ceva, comunicăm prin telefon. Da? La revedere!

Din fericire, rezultatul computerului tomograf era curat ca raza de soare. În cabinetul de psihologie sau psihiatrie, la solicitarea doctorilor, pe rând, dar şi împreună, cei doi soţi şi-au povestit partea umbroasă din viața lor. Ambii medici s-au declarat mulțumiți de sănătatea mintală a pacienţilor.

– Nu sunt probleme, domnule comisar, îl informă doctoriţa pe Dan Simionescu. Amândoi au discernământ. Poveștile lor sunt uluitoare. Nu pentru că n-aș mai fi auzit ceva asemănător, însă de fiecare dată mi se pare nedrept să vrei să fragmentezi existența unui om.

– Aș avea nevoie de avizul dumneavoastră pentru dosar.

– Îl veți avea în câteva zile, răspunse culant doctorița.

 Când au coborât scările instituției, o ușurare uriașă i-a cuprins. Aveau să pornească spre lumină mai hotărâți ca niciodată.

– Mâine vom merge acasă la voi, îi anunță comisarul. Știți negreşit că nu vom putea intra în locuință decât cu mandate, însă vom lua pulsul locatarilor la contactul cu voi, al noului proprietar, deși mă tem că mai locuiește cineva acolo.

Noaptea care a urmat a fost atât de lungă, încât distanța dintre Zăvoaia și Brașov s-a măsurat în secole-așteptare. Dimineața următoare s-au trezit devreme și au plecat, împreună cu Dan Simionescu, la Brașov. Au ajuns în fața blocului în jurul orei nouă. Speranţa se înghesuia cu mâhnirea pe chipul celor doi soți. Gândul că ar putea dovedi nevinovăția femeii, apoi faptul că dincolo de ușa aceea se afla tot ceea ce agonisiseră împreună și totuși nimic nu le mai aparținea le aducea unde alb-cenuşii pe sufletele încă palide. Însoțiți şi de un polițist de proximitate din cartier, păşeau pe aleea dintre blocuri. Primul locatar care îi zări, un bărbat cam pe la șaptezeci de ani, își făcu semnul crucii:

– Doamne, chiar e adevărat! Auzisem că s-ar fi întors Mihai al nostru, însă fratele lui mi-a spus că este o eroare. Ilona, și tu ești aici? Mare e puterea lui Dumnezeu! exclamă uluit bărbatul, apoi strigă la o femeie care scutura ceva pe un balcon: Doamna Negru, s-au întors soții Romanescu!

– Cobor imediat!

Când a dat cu ochii de ei, femeia începu să plângă. Îi îmbrățișă lung, ștergându-și lacrimile:

– N-ați murit?! Doamne, n-ați murit! Ilona, cum n-am mai știut nimic nici de tine!…

– Cine locuiește în apartamentul nostru? întrebă Ilona.

– Fratele domnului Mihai, dar nu l-am mai văzut de vreo două săptămâni. Însă, Dumnezeu să mă ierte, completă bătrânul, e o diferență uriașă între soțul dumneavoastră și dânsul. Să nu mai vorbesc că nu vă seamănă fizic nici pe departe, continuă, îndreptându-se spre Mihai. Şi e taciturn, morocănos, singuratic… deși uneori acolo aveau loc adevărate dezbateri, aș putea spune. Veneau fel de fel de oameni, unii mai prezentabili, alții jegoși și cu plete, scuzați-mi expresia!

– Vom avea nevoie de declaraţiile dumneavoastră, ceru Dan, privind spre vecinii amabili.

– Desigur, desigur!

Cei doi soți au urcat împreună cu polițiștii la etajul I. Comisarul l-a lăsat pe Mihai să sune. Ușa s-a deschis și a apărut o femeie tânără, cu un copil în brațe. Aceasta îi privi suspicioasă:

– Comisarul Simionescu, se prezentă Dan. Putem să stăm de vorbă? întrebă şi întinse legitimația.

Femeia avu o mică ezitare:

– Sigur… Intraţi.

Mihai și Ilona s-au dovedit a fi atât de însetați de contactul cu fosta lor locuință, încât au îmbrățișat într-o privire totul, încă din primele clipe. Le era dor de raftul cu cărți din bibliotecă, de trandafirul japonez de pe balcon, care încă își mai etala florile, de ceașca de cafea a dimineților fericite, de cireșul care-și întinsese crengile până sub fereastra lor.

– Dânșii au locuit aici, începu comisarul. Ba chiar sunt proprietarii de drept ai acestui imobil. Dumneavoastră cine sunteți?

– Am închiriat acest apartament în urmă cu trei zile. Dar nu înțeleg, mi-au fost prezentate actele de proprietate, am făcut un contract, sunt în regulă. Am achitat chiria, în avans, pe un an de zile.

– Nu v-a acuzat nimeni de nimic. Vrem doar să știm cum am putea lua legătura cu proprietarul.

– Mi-a spus că va pleca să muncească în străinătate. Dar a lăsat un număr de telefon.

– Vă rog să mi-l dați și mie.

Dan formează numărul și așteaptă… A răspuns căsuța vocală.

– E clar. Am început cu stângul.

– Mă tem că nu veți rămâne aici până la încheierea contractului, se adresă chiriașei.

Copilul începu să plângă. Tânăra se așeză pe un scaun, cu el în brațe, mecanic, ca și cum ar fi vrut să evite o stare de rău în urma acestei vești. Apoi se ridică și făcu câțiva pași prin încăpere, strângându-l la piept și mângâindu-l ocrotitor pe creștet.

– Să-l anunț și pe soțul meu, vă rog.

– Evident. Vom avea nevoie de declarațiile amândurora. Puteți veni mâine la poliție? La camera 16, preciză, privind spre colegul lui care dădu afirmativ din cap.

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

”Promisiunea de joi (17)”

”Promisiunea de joi (18)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.