„Învierea, spunea părintele Arsenie Boca, este singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi.” Pentru că în luna aprilie a anului 2026 creștinii ortodocși celebrează Sfintele Sărbători Pascale, m-am gândit că rubrica din această zi poate fi a poeziei dedicate marelui eveniment creștin. Învierea Domnului Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, s-a săvârșit în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data celebrării Paștilor are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștile se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocțiul de primăvară. Paștele (latină pascha; ebraică פסח, pronunțat pessach pentru Paștele evreiesc, ebraică פסחא, în forma arameică, pronunțată pascha pentru Paștele sau Paștile creștine; greacă Πάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală, de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în creștinism și iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate. Am considerat necesară această introducere, poate și pentru faptul că poezia pe care am ales-o astăzi are dimensiuni excepționale: durerea și bucuria, întunericul și lumina.
Primul poet pe care l-am ales este Radu Gyr (2 martie 1905, Câmpulung Muscel– 29 aprilie 1975, București), de la a cărui dispariție se împlinesc luna aceasta 51 de ani. Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu), poet, dramaturg, eseist și gazetar, a fost o bună perioadă asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu. În timpul scurtei coguvernări legionare (septembrie 1940–ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12 ani de detenție politică. A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât la 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964. „Temniţa Aiudului şi nu numai ea au purtat în tenebrele lor nebănuite valori de spiritualitate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaştină a deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, condamnatul la moarte apoi la muncă silnică pe viaţă. «Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane» a fost considerată de politruci poezie manifest şi poetul a fost tratat ca atare.” (Ilie Tudor, De sub tăvălug, ediția a III-a, Constanța, Editura MJM, 2010).O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281. A plătit scump aderarea la mișcarea legionară, dar poeziile sale scrise de după gratii pot fi considerate ca o pagină de istorie a acelor ani de detenție cruntă. A fost stindardul unei generații care și-a petrecut tinerețea prin închisori. Certându-se întâi cu Dumnezeu, a ajuns în final să-și înțeleagă destinul și să-l accepte, apropiindu-se de credință, ca singura opțiune de a rezista în țemniță. „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci. El era patriarhul nostru și comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude și îndemn la rezistență. Îl păstrez în minte și-n suflet pâna la moarte.” (Atanasie Berzescu, Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Timișoara, Editura Marineasa, 1999).
„Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist și ce’nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ și-L făcea mai înalt și mai trist.// Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niște păduri./ Luna-L bătea cu argint pe vestminte/ argintându-I pe mâini vechi spărturi.// Uimit am sărit de sub pătura sură:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Isus a dus lin un deget la gură/ și mi-a făcut semn ca să tac.// S’a așezat lângă mine pe rogojină:/ – Pune-Mi pe răni mâna ta!/Pe glezne-avea urme de cuie și rugină, / parcă purtase lanțuri cândva.// Oftând și-a întins truditele oase/pe rogojina mea cu libărci./Luna lumina dar zăbrelele groase,/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi.// Părea celula munte, părea căpățână/ și mișunau păduchi și guzgani./ Am simțit cum îmi cade capul pe mână/ și-am adormit o mie de ani…// Când m’am deșteptat din afunda genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă și era lună,/ numai Isus nu era nicăiri…// Am întins brațele, nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul: niciun răspuns!/ Doar razele reci, ascuțite’n unghere,/ cu sulița lor m’au străpuns…// – Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de cățui…/ M’am pipăit… și pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.” (Isus în celulă).
„Coșbuc, scria Liviu Rebreanu în numărul din 14 mai 1918 al ziarului „Lumina”, e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii… A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.” Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, iar creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu ar trebui să lipsească din manualele școlare.
George Coșbuc (20 septembrie 1866, satul Hordou din Districtul Năsăud, azi, comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud–9 mai 1918, București), poet, critic literar, traducător, membru titular al Academiei Române din anul 1916, a cântat ,,bucuria și-amarul” poporului, contopindu-se cu ,,tonul cântării neamului… Izvorât din veşnicia satului, George Coşbuc rămâne în veşnicie prin gama de idei şi sentimente generoase, înveşmântate în arta creaţiei literare”. (Prof. Georgeta Ciobotă).
„Prin pomi e ciripit și cânt,/ Văzduhu-i plin de-un roșu soare/ Și sălciile-n albă floare –/ E pace-n cer și pe pământ./ Răsuflul cald al primăverii/ Adus-a zilele-nvierii.// Și cât e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți în vale/ Și doi de se-ntâlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și râde-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare.// Pe deal se suie-ncetișor/ Neveste tinere și fete,/ Bătrâni cu iarna vieții-n plete;/ Și-ncet, în urma tuturor,/ Vezi șovăind câte-o bătrână/ Cu micul ei nepot de mână.” (La Paște).
Pe Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, 21 mai 1880, București–14 iulie 1967, București) îl identificăm în persoana călugărului Iosif de la Mănăstirea Cernica, apoi ca diacon și secretar la Mitropolie. Mitropolitul Iosif Gheorghian îl recomandă „referent de conferenţiar pentru religie comparată la Şcoala de ofiţeri”. A părăsit călugăria și a plecat la Paris, Fribourg și Geneva, unde a lucrat ca bijutier şi ceasornicar. Nu şi-a încheiat studiile liceale, a făcut închisoare de două ori din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. A fost interzis de comunişti, trăind la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor. „Orice viaţă de om începe de mai multe ori”, spunea Tudor Arghezi şi acesta pare a fi principiul după care şi-a trăit destinul întortocheat şi fabulos deopotrivă. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. Dintre poeziile sale am ales De Paști, poem sensibil dedicat marii sărbători creștine: ,,La toate lucarnele și balcoanele/ Au scos din cer îngerii icoanele/ Și-au aprins pe scări/ Candele și lumânări.// Orașele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velnițe și covoare,/ Și ard în potire/ Mireasma subțire.// Și din toate ferestrele odată,/ Mii și sute de mii,/ Heruvimii fac cu mâna bucălată/ La somnoroșii copii.”
Doamnelor și domnilor, dragi cititori, vă urez lectură plăcută, iar Sărbătoarea Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos să vă aducă pace și lumină în suflete!
