În cadrul parteneriatului media dintre Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză (MTTLC), din cadrul Universității București și Leviathan (v. articolul din 29 decembrie 2024, click aici), publicăm traduceri ale masteranzilor pe site-ul leviathan.ro și în revista culturală trimestrială „Leviathan”.
Mai jos, un fragment de proză de Mircea Bodnariu, Statuia, în traducerea Ruxandrei Bujor. În numărul 2 (31), aprilie–iunie 2026 al revistei „Leviathan”, în lucru, veți putea citi integral textul lui Mircea Bodnariu în versiunea tinerei traducătoare, într-un grupaj de poeme (de Valentin Emil Mușat și Emil Mureșan) și proză (de Rudy Roth), traduse de masterande MTTLC.
Mircea Bodnariu
Statuia
(fragment)
Ce este o statuie? O urmă, o caricatură, o pedeapsă? Mă întreb și eu, tot nu am ce face. Sunt statuia unui bărbat important pentru neamul acesta. De ce important, ce a făcut el? Nu mă întrebați, nu am cum să știu, sunt doar o bucată de piatră cioplită. Dar sigur a făcut ceva de valoare, altfel nu i s-ar fi ridicat statuie. Și nu ar fi venit, ani la rând, în aceeași zi a anului, un grup de oameni care să-mi pună flori la picioare și cunună pe cap și care să țină discursuri înflăcărate, unii chiar să lăcrimeze. Ce spuneau nu am înțeles niciodată, piatra din care sunt cioplită a fost adusă din altă țară.
Zic „ce spuneau”, vorbesc la timpul trecut căci sunt zeci de ani de când ceremoniile au încetat. Se pare că cei din ziua de azi nu mai sunt interesați de noi. De noi, cei de pe această alee a parcului. Nu sunt singură. Văd, atât cât câmpul vizual permite unei statui care nu-și poate roti capul, că am tovarășe de suferință. Nu numai acum, când am ajuns, datorită nepăsării, a permanentei degradări, caricaturile celor pe care-i reprezentăm, dar chiar și demult, exceptând momentele de glorie când ni se făceau ceremonii, ne simțeam marginalizate, părăsite și ignorate. Dacă nu ar fi venit o dată pe an un comitet al unei instituții oficiale
sau organizații culturale, am putea zice că nimeni nu călca pe aleea noastră. Parcă nici nu voiau să se apropie, parcă le inspiram teamă, parcă simțeau un fior rece, ca recele pietrei, pe șira spinării. Cel puțin tineretul se ferea de noi ca dracul de tămâie, în atâția ani n-am văzut picior de tânăr pe aleea asta. Cred că le stârneam repulsie, prea eram reci și sobri, prea pretindeam respect. Sunt sigură că le provocam și jenă, aceea de a nu avea habar cine au fost ilustrele persoane atât de onorate încât erau întruchipate în piatră aici. Se temeau că, pășind pe alee, li se va reproșa lipsa de cultură și indiferența față de înaintași.
Se mai rătăcea câte o pereche de bătrânei, se uitau la chipurile noastre, la numele scrise pe socluri și înțelegeam din gesturile lor, din mimică, din privirile pe care și le schimbau că se bucurau să-l găsească pomenit cu atâta cinste pe cutare, se mirau că altul fusese cinstit la fel deși nu ar fi meritat, și, în fața altuia, se întrebau „cine o mai fi fost și ăsta?”. Apoi plecau târându-și pașii și, probabil, uitând ceea ce văzuseră. Îndată ce ieșeau de pe alee, dispăreau fără să se mai întoarcă vreodată. […]
Leviathan, Anul VI, Nr. 1 (18), ianuarie–martie 2023, p. 150. În volumul Mircea Bodnariu, Cincizeci de mini-proze, București, Editura Leviathan, 2024.
Mircea Bodnariu
The Statue
(fragment)
Translated into English by Ruxandra Bujor
What is a statue? A trace, a caricature, a punishment? I am wondering too, I can’t help it. I am the statue of an important man for this nation. Why is he so important, what did he do? Don’t ask me, I have no way of knowing, I’m just a piece of carved stone. But surely he did something of value, otherwise they wouldn’t have made a statue of him. And a group of people who placed flowers at my feet and a wreath on my head and who gave passionate speeches, some even tearing, wouldn’t have come year after year, on the same day of the year. I never understood the words they were saying, the stone I am carved from was brought from a different country.
I say ”what they were saying”, I speak in the past tense because it has been decades since the ceremonies stopped. It seems that today they are no longer interested in us. In us, those on this park alley. I am not alone. I see, as much as it is allowed for a statue that cannot turn its head, that I have companions in suffering. Not only now, when we have become, due to carelessness, to permanent degradation, caricatures of those we represent, but even long ago, except for the moments of glory when ceremonies were held for us, we felt marginalized, abandoned and ignored. If a committee of an official institution or cul- tural organization had not come once a year, we could say that no one else set foot on our alley. It was as if they did not even want to come closer, as if we inspired fear in them, as if they felt a cold shiver, stone cold, down their spines. The youth surely avoided us like the devil avoids incense, in so many years I haven’t seen a young person on this alley. I think we aroused their repulsion, we were too cold and austere, we demanded too much respect. I’m sure we also caused them embarrassment, that of not having any idea who the illustrious people had been who were so honored that they were embodied in stone here. They were afraid that, if they stepped on the alley, they would be reproached for their lack of culture and indifference towards their ancestors.
A couple of elders would wander around, would look at our faces, at the names written on the pedestals, and I could tell from their gestures, their facial expressions, the looks they were exchanging that they were happy to find one’s name receiving so much honor, they were surprised that someone else had been honored in the same way even though they didn’t deserve it, and, in front of someone else, they would ask themselves ”who could this be?” Then they would shuffle away and, probably, forget what they had seen. As soon as they left the alley, they would disappear without ever returning. […]
Leviathan, Year VI, No. 1 (18), January–March 2023, p. 150. In the volume Mircea Bodnariu, Fifty mini-proses, Bucharest, Leviathan Publishing House, 2024.
Detalii și fragmente din volumul Cincizeci de mini-proze de Mircea Bodnariu, click aici.
