În această etapă târzie a vieții mele nu mai am, din fericire, de redactat, pentru nimeni, nici un fel de dări de seamă. Și nu mai am nici „materie de recapitulat”. Obligații încă mai am, dar vrednicia mea a scăzut considerabil, după cum a scăzut și capacitatea mea de asimilare. Mi s-a reproșat nu o dată că „nu știu pe ce lume trăiesc” și de aceea încerc acum să mă uit mai atent primprejur.
Am constatat de mai multe ori în vremea din urmă, și am împărtășit această constatare și cititorilor revistei „Leviathan”, că pe meleagurile pe care-mi duc zilele din 1985 – adică de aproape patru decenii – nu se prea joacă teatru clasic. Educația pe care am primit-o, în familie, în școală, la Universitate, la Institutul de teatru, a fost de așa fel, încât mie dramaturgia clasică îmi lipsește – ea era pentru mine ca o unitate de măsură, ca un etalon. Și pentru calitatea scrisului dramatic – dacă-ți plac Molière și Marivaux, Labiche și Feydeau, Giraudoux și Cocteau, cum pot să-ți placă neroziile pe care le confecționează Florian Zeller? Dacă ai iubit spectacolele lui Roger Planchon, cum poți să iubești „adaptările” pe care ți le oferă, cu o desăvârșită nepricepere a textelor originale, Habima?
Nu, nu sunt snob, declar asta solemn, sub prestare de jurământ. Zeller pur și simplu mă plictisește. Iar cu „măiestria actorului” povestea e un pic mai complicată, fiindcă măiestria asta a actorului nu se poate conserva, și, prin urmare, nu se poate nici compara cu obiectivitate…
Directorii artistici ai Teatrului Național, ai Teatrului Cameri, directrisa Teatrului Beit Lessin includ în repertoriu spanacuri semnate de Florian Zeller, pe urmă trebuie să și distribuie cumva rolurile din aceste piese, să asigure angajaților lor leafa lunară, și ce se întâmplă atunci? Atunci se întâmplă că angajații respectivi sunt distribuiți în roluri absolut nedemne de talentul lor, și talentul lor se degradează rapid. Eram în primul an de meserie când am auzit pentru prima oară cumplita propoziție „Așa se nasc Birlicii!”… Iar eu știam ce poate să joace Birlic… În Caleașca de aur a lui Leonid Leonov, eroina principală a piesei îl întreba la un moment dat pe prestidigitatorul Rahuma unde e familia lui; răspunsul era: „La Babii Yar, doamnă. Aici, doamnă, se sfârșește biografia și începe istoria.” Sunt decenii de când am văzut scena asta și ea continuă să mă urmărească, și e una dintre cele mai prețioase amintiri ale mele de teatru.
Instituțiile teatrale din Israel, practic fără excepție, irosesc talent – e o risipă de neiertat. Actorii care nu joacă acum marile roluri pe care ar putea să le joace, peste cinci ani, chiar păzindu-și cu strictețe sănătatea, nu vor mai avea disponibilitatea lăuntrică să le joace. Și nu numai actorii respectivi sunt în felul acesta frustrați de dreptul lor inalienabil de a le juca; publicul care ar putea să-i vadă și să-i țină minte în grandioase roluri din repertoriul universal este și el frustrat de bunuri culturale irecuperabile, de repere culturale de neînlocuit.
Shakespeare joacă anul ăsta la Tel Aviv numai Teatrul Ghesher, Cehov tot numai el, Habima găzduiește un Ibsen. Goldoni, Pirandello nu știu să figureze undeva în repertoriu. Cum vor ști mâine adolescenții de azi ce să aștepte de la un mare clasic rus, de la un Ostrovski urcat pe scenă? Sau de la un Gorki?
Nici un actor israelian nu m-a angajat ca avocat. Totuși, declar aici, de bunăvoie și nesilit de nimeni, că am o nesfârșită admirație pentru un Doron Tavori, care a izbutit să-și găsească în oraș un loc unde poate să-și aleagă rolurile, și că mi se rupe inima când văd ce servicii e constrâns să facă teatrelor care-l plătesc un actor de calitatea profesională a lui Dov Reiser.
Înainte de a-mi pune semnătura la capătul acestor însemnări, încă o propoziție sau două cu referire la un trist leit-motiv al cronicilor mele: pe scenele israeliene se vorbește rău, cu o dicție jalnică, această superbă limbă străveche în care se citește Cartea Sfântă. Așa se pierd valorile…
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
