Teatrul este, fără doar și poate, un univers de paradoxuri. Unul dintre aceste paradoxuri este modul în care evoluează în profesiune, sau alături de profesiune, dar foarte aproape de ea, oameni tineri pe care i-ai cunoscut ca studenți la o școală de teatru – unora le-ai prezis în sinea ta o carieră strălucită, și ei nu onorează prezicerea ta, talentul altora l-ai considerat cu scepticism, și ei se afirmă mai târziu ca personalități cu totul deosebite. Mărturisesc că nu l-am prețuit pe Gur Koren (e încă tânăr, s-a născut în 1973) ca dispunând de har veritabil pe vremea când era student la Beit-Zvi, școala pe care a absolvit-o în 2002; astăzi apare ca actor pe scena Teatrului Cameri. Nu apucase să-și termine studiile ca actor și a început să se afirme ca autor dramatic. Am fost sceptic și în privința capacităților lui ca scriitor. Astăzi este jucat nu numai la Teatrul Cameri, unde a devenit în 2017 secretar literar, ci și în numeroase teatre din străinătate – în Italia, Republica Cehă, Elveția, Germania, Polonia, Anglia, Rusia.
M-am dus să văd, la Teatrul Cameri, comedia Să nu vă certați, și am aflat la sfârșitul spectacolului că am asistat la cea de a 150-a reprezentație a piesei. Aplauzele – în ritm! – ale publicului mă înștiințaseră deja că spectacolul a plăcut, a amuzat, are succes, după ce numeroasele reacții ale spectatorilor de-a lungul întregii seri îmi dăduseră de știre că spectacolul, cum se spune, portează. Seria va continua negreșit și, probabil, încă vreme îndelungată.
Despre ce e vorba în această comedie, care începe și se încheie în antecamera unui avocat? Frații Sela, Ayelet și Gur se întâlnesc acolo, veniți să lămurească, îndrumați de avocat, chestiunea moștenirii rămase lor de pe urma unui tată recent decedat. Iese la iveală că acesta și-a lăsat cu limbă de moarte apartamentul de patru camere unei foste – pare-se – amante. Aceasta apare în apartamentul mult râvnit, este percepută de cei trei frați ca fiind o tipică damă de consumație – ceea ce, de fapt, ea nu e – și ei, frații, încearcă să ajungă cu ea la o înțelegere. N-am să dezvălui poanta, sau, dacă vreți, poantele procesului de descoperire a adevărului în situația complicată pe care e clădită piesa.
Titlul piesei este porunca lăsată în urma ei de către răposata mamă a celor trei frați. Nu numai că porunca nu este respectată, dar frații, care, în fond, se iubesc, nu ezită nici să se ia la bătaie, dacă într-acolo îi mână ciocnirile dintre ei.
Textul comediei e voios și sprințar, nici o clipă trivial, ceea ce nu e puțin lucru ținând seama de datele de la care pleacă ea.
Spectacolul a fost pus în scenă de Gilad Kimhi, directorul artistic al teatrului. L-am cunoscut, pe când era student, nu numai ca pe un foarte promițător talent actoricesc, ci și ca pe un om de o rară generozitate.
I-aș enumera pe interpreții spectacolului, dar sfertul de foaie A4 care îi servește ca program de sală îi enumeră, după – mie personal – foarte neplăcutul obicei al locului, pe toți la grămadă, ceea ce – mie personal – mi se pare lipsit de sens; autorul piesei face parte din distribuție, care e bună de tot și joacă, toată, fără îngroșări și fără „cârlige”. Dar, să-mi fie cu iertare, mai toți cu o dicție imperfectă.
Decorul montării e conceput de Eran Atzmon, cât se poate de realist, dar și elegant, și instalat pe o turnantă absolut silențioasă. Costumele sunt gândite de Orna Smorgonsky, ceea ce reprezintă o garanție de calitate. Luminile au fost puse, expresiv, fără abuz de efecte, de Nadav Barnea. Muzica îi aparține lui Amir Lekner.
Am văzut, așadar, un spectacol fără îndoială bun. Și cu toate astea…
Am făcut cândva, după câte țin minte, într-o cronică a mea o aluzie, nu mai mult de-atât, la faptul că experiența de cronicar dramatic la Tel Aviv – tot adun această experiență începând din al doilea deceniu al secolului – m-a făcut și mă face să-mi schimb anumite idei estetice care mi-au fost inculcate încă din adolescență și pe care studiile ca viitor regizor și câteva decenii de văzut spectacole le-au consolidat în mine credeam că pe tot restul vieții. Bine, hai să zicem că nu mi le-am schimbat cu totul, să zicem că le-am nuanțat…
Nu am fost niciodată un fanatic al artei „cu mesaj”, dar am iubit ani și ani de-a rândul arta care comunică idei, nu neapărat idei filosofice, dar totuși idei. Chiar și spectacolele de divertisment trebuiau, pentru mine, să conțină idei; un spectacol care nu era decât divertisment nu mă satisfăcea.
Ce idei conține Să nu vă certați, ce idei comunică piesa și spectacolul? Acesta din urmă e, repet, bun de tot, făcut cu talent și cu admirabil meșteșug, și distractiv cât cuprinde. Că nu e frumos ca neamurile să se ciondănească? Că nu e frumos să se zbuciume pentru moșteniri? Hai să fim serioși!!!
Trebuie să admit, chiar dacă asta încă mă mai contrariază întrucâtva, că e posibil, că are legitimitate estetică și divertismentul curat, pur, dacă nu jignește bunul gust… Iaca!
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
