Astăzi, 2 ianuarie 2023, la ora 4.30, a încetat din viață, la 87 de ani, scriitorul Dumitru Radu Popescu, membru al Academiei Române, director general al Editurii Academiei. Prozator, dramaturg, eseist, D. R. Popescu este autorul unei opere excepționale.
S-a născut la 19 august 1935, în localitatea Păuşa, judeţul Bihor, într-o familie de învățători. Tatăl: Traian Popescu, originar din Dănceu, judeţul Mehedinţi. Mama: Maria Benţea, din Păușa. Urmează cursurile școlii primare la Dănceu (1942–1946), avându-i ca învățători pe părinții săi. Între 1946–1953, frecventează timp de trei ani cursurile Școlii Normale „Iosif Vulcan” din Oradea, apoi ale Liceului „Emanoil Gojdu” (devenit, în 1948, Liceul nr. 1) din același oraș. Studiază trei ani medicina la Cluj (1953–1956), urmând apoi, tot la Cluj, cursurile Facultăţii de Filologie, absolvită în 1961.
Corector, apoi redactor la revista „Steaua” din Cluj-Napoca (1956–1969).
Din 22 ianuarie 1970 până în aprilie 1982 este redactor-şef al revistei „Tribuna” din Cluj-Napoca.
Redactor-şef al revistelor „Contemporanul” (în perioada 6 august 1982–decembrie 1989) şi „România literară”, București (4 august 1988–decembrie 1989).
Secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, membru în Biroul Uniunii Scriitorilor.
Între 1981 şi 1989 a ocupat funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
În 1997 devine membru corespondent al Academiei Române, apoi, în 2006, academician.
Opera, vezi mai jos, pdf, bibliografie de Costin Tuchilă, în vol. Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013
Fragmente din interviul realizat de Pușa Roth, în volumul Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu
Puşa Roth: – Domnule Dumitru Radu Popescu, daţi-mi voie să trecem de pragul întrebărilor aproape casnice, aproape comune, de genul „unde v-aţi născut, ce aţi făcut?” şi să evadăm dincolo de constrângeri. Sper că sunteţi de acord.
Dumitru Radu Popescu: – De acord, deşi cred că e greu de răspuns unde m-am născut. Un lucru pe care de la o vârstă începi să-l uiţi.
P. R.: – În acest caz, aş vrea să vă întreb: mersul pe catalige este o formă de a stăpâni resorturile ascunse ale lumii?
D. R. P.: – Este o autometaforă, dacă vreţi. Întâi a fost o realitate şi pe urmă a devenit ceea ce vreţi dvs. să fie. Întâi a fost o întâmplare din copilăria mea, un lucru obişnuit – acest mers pe catalige al copiilor şi apoi, având nevoie de această privire a lumii de pe acoperişul ei, a căpătat acel aer al unei metafore despre care vorbeaţi.
P. R.: – Unde aţi văzut acest lucru?
D. R. P.: – Păi unde? În comunele din Mehedinţi, pe urmă la Sărmaş, în jurul Clujului şi în mai multe localităţi. Pe vremuri, acum 150 de ani, în copilăria mea, se obişnuia să se meargă pe catalige. Nu mai spun că echipele de circ venite după război aveau nişte catalige enorme. Poate că asta le dădea un farmec ciudat, că pot să facă ceea ce alţii nu pot: să aibă nişte picioare mai mari decât berzele, adică chiar să fie deasupra lumii, până dincolo de acoperişul caselor. Deci, probabil de aici… Dar sigur este că şi eu am mers pe nişte catalige mai mici, nu neapărat din astea mari, de circ. Era o joacă. La Sărmaş era un noroi atât de mare încât la un moment dat am avut impresia că oamenii mergeau pe aceste catalige ca să treacă de porţiuni mai grele, să evite nu doar noroiul.
P. R.: – Daţi-mi voie să rămân în acelaşi context şi să vă întreb cum arată paradisul în viziunea dvs., domnule Dumitru Radu Popescu.
D. R. P.: – Încă nu l-am văzut şi pot să mă înşel asupra paradisului… Dar, oricum, nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta. M-am urcat în metrou. În vagon era o femeie cu un copil. Nimeni nu s-a ridicat să ofere femeii cu copilul în braţe un loc… Şi erau fete până la 18 ani. Special m-am uitat, şi… nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nici o importanţă! Deci, e un paradis în care nu se dau locuri nici bătrânilor, nici femeilor cu copii, e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor. […]
P. R.:: – Cred că a ajuns să-mi placă politica, de vreme ce am să vă întreb tot despre politică! Mi-a plăcut proza pusă sub semnul întrebării despre Agamiţă Dandanache, posibil preşedinte al României şi mă gândesc că în peste 20 de ani de democraţie numărul dandanachilor s-a mărit considerabil. Să fie doar o părere ?
D. R. P.: – Știți, Agamiță ăsta, Dandanache, este un personaj absolut genial. După mine este degradarea marelui Agamemnon, cel care a fost la Troia, care cucerea femei, mă rog… Ajunge acest prototip al forței, ajunge într-o Românie, să se degradeze atât de tare, încât să n-aibă nici o victorie. De la ’48 luptă și el, nenorocitul, peste tot, în toate partidele și nu reușește nimic. Deci, a câștiga prin forță, prin luptă este o iluzie. Asta este marea descoperire a lui Agamiță! Și atunci cum ajunge el să-și împlinească visul? Prin escrocherie. Găsește o scrisoare printr-un buzunar, șantajează și ajunge ce și-a dorit. Nu prin luptă, nu prin eroism, și asta e marea descoperire a lui Caragiale. Adică, un erou dintr-un orășel de munte, că acolo se petrece acțiunea din O scrisoare pierdută, descoperă marele secret al victoriei la români. Nu, doamnă, nu cinstea, ci să te dai bine cu toate partidele – nu are nicio importanță –, trebuie să-l găsești pe unul să-l șantajezi, să-l murdărești, să-l obligi să facă tot ce vrei tu – și tu să stai liniștit. La un moment dat am scris un articol despre el și despre Fortinbras cel Tânăr, care este un personaj din Hamlet, care, ajuns la finalul piesei, are puține replici, dar care spune un lucru formidabil. El spune să se tragă niște salve de tun pentru Hamlet, care e mort. Va să zică, înainte, Hamlet spusese că asta e povestea lui, restul va fi tăcere și că nu se va mai ști nimic. Nu. Fortinbras, care era cam de aceeași vârstă cu el, tatăl lui fusese ucis de tatăl lui Hamlet, are totuși noblețea extraordinară să nu-și bată joc de un om mort și de o țară distrusă, căzută din țâțâni cum era Danemarca, nu. Vrea să arate că omul ăsta, Hamlet, a fost un om mare și să nu se uite. Și pune să se tragă niște salve de tun în cinstea acestui om. Or, Agamiță ce face? Păi, vine și aduce fericirea în târgul ăsta de munte, adică îi împacă pe escroci. Și în final muzica, vine muzica. […]
P. R.: – Faceţi parte din elita românească, sunteţi academician. Acest titlu obligă sau este o recompensă a unei activităţi deosebite, a unei vieţi puse în slujba culturii?
D. R. P.: – Doamnă dragă, eu când semnez aici, nu-mi place niciodată să semnez cu titlul acesta. Eu, în primul rând, sunt scriitor. Academician semnez numai atunci când fac nişte adrese, în care cer ceva, mă milogesc pentru ceva în numele editurii. Altfel e greu să vii cu aura asta, a unei şcoli teribile. Trebuie să stai mai în banca ta, după părerea mea. Aici orgoliul trebuie să fie mai mic.
P. R.: – V-aţi pierdut umorul?
D. R. P.: – Poate că nu l-am avut niciodată. Umorul nu este al autorului, umorul este al timpului. Timpul te transformă în producător de umor. Ce merite are astăzi cineva care a făcut bancurile despre bacalaureat, de exemplu? Astea sunt nişte situaţii. Nu-i găsesc vinovaţi nici pe elevi, nici pe profesori.
Copiii au fost repartizaţi, probabil, după mediile cele mai mici, în loc să le dai o şcoală de profil, să mănânce o pâine. Ce şansă dai elevului de la Liceul sportiv, care nu există, ce şansă dai unui viitor fotbalist, de exemplu? Cei care au terminat liceul cu nota 10, niciunul nu vrea să rămână în ţară. Atunci te mai gândeşti că trei milioane de români, care sunt între 25 şi 40 de ani, sunt în străinătate, muncitori în construcţii, la căpşuni sau la mai ştiu eu ce? Vârsta asta e elementul vital al unei ţări. Şi atunci cu ce rămâi? Cu nişte copii analfabeţi şi cu nişte bătrâni care n-au ajutoare, cu nişte pensii de mizerie. Atunci unde suntem noi? Ce ţară e asta? Vorba lui Caragiale: „Ce ţară e asta, Costache?”
D. R.: – Şi totuşi, cultura este moneda devenirii unei naţii. Poate să intre ea în criză?
D. R. P.: – Nu poate să între în criză, pentru că e salvată individual. Cultura noastră era în criză şi a apărut unul numit Eminescu, şi ne-a dus în formidabil. Sigur, a făcut carte la liceu, a plecat în Germania, unde era o şcoală temeinică, chiar dacă n-a terminat-o, dar a fost prezent la o serie de cursuri şi a luat notiţe. Vatamaniuc mi-a spus că pe unele notiţe a găsit unele nume scrise greşit sau unele cuvinte scrise cu scăpări, şi asta pentru că nu se afla în primele rânduri la cursuri, care erau plătite. El stătea în ultimele rânduri, unde nu se plătea. Dar a fost acolo şi a făcut o şcoală teribilă, ca şi Blaga, care a fost tot în Germania. Cultura se face prin câţiva oameni. Dar mai este unul care n-a fost la Universităţi străine, n-a luat nici 10 la bac, dar este genial. Creangă. Sau Ispirescu, care are basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, absolut genial. Cu basmul lui a ajuns în mijlocul utopiei. În rai.
D. R.: – Ei, să coborâm în lumea noastră mică. Sunteţi şi tată şi bunic. Pentru fiecare dintre noi aceasta este cea mai frumoasă dintre lumi, lumea care ne ţine în picioare…
D. R. P.: – Eu nu pot vorbi despre unul, fiindcă am opt nepoţi. Ar trebui să vorbesc despre părinţi, copii şi bunici. E o problemă atât de grozavă, dar fără de care nu poţi trăi.
P. R.: – Viaţa e vis?
D. R. P.: – Nu ştiu dacă visul nu e viaţă. S-ar putea să fie şi aşa.
P. R.: – Ce este prezentul absent?
D. R. P.: – Doamnă Pușa Roth, toată ziua-bună ziua vorbim despre democrație, libertate, stat de drept – și de alte asemenea gogoși ce sună din coadă! Democrația presupune, măcar într-o interpretare aproximativă, ca în structura unui stat conducerea treburilor publice să aparțină poporului… Dar când doar unu la sută din populația României deține companii și trusturi economice, gata să investească bani în politică, sperând ca aceste finanțări să le aducă un profit extrem de rotund, cum putem spune că există democrație acolo unde doar unu la sută dintre cetățeni sunt implicați politic în treburile țării? Dacă Lenin vorbea despre democrația societății capitaliste ca despre o democrație pentru bogați, noi n-am putea vorbi despre o democrație din care poporul a dispărut, de o democrație fără popor, ridicolă și absurdă?!
În Europa, și nu numai, vânătoarea regală a oamenilor s-a bucurat în decursul veacurilor de succese remarcabile: războaiele militare, economice, ideologice, mediatice și religioase au fost tot timpul la mare înălțime, iar vânatul mereu a fost pus cu cracii în sus! Cum european este orice ins care locuiește în Europa, putem spune și noi cu mândrie că suntem europeni! Cum european este elementul cu numărul atomic 63, prezent în pământuri rare, putem bănui că și în ADN-ul nostru există niscaiva pământ rar, cu numărul 63! Dacă-i așa, foaita noastră danubiano-pontică de ce-a ajuns să facă din România o țară buimacă, buiacă, iresponsabilă?! Când se-ntâmplă fapte abominabile putem vorbi mereu despre o descompunere morală? Nu!
Ce vină are, bunăoară, Oedip că s-a însurat cu propria sa mamă, Iocasta, căreia pur și simplu i-a adus pe lume câteva fiice – surori cu el?! A renunțat Oedip la sine și s-a scufundat într-un marasm moral de netăgăduit, el, care a iubit-o pe Iocasta ca pe o femeie exemplară, neștiind nici o clipă că este propria sa mamă?! Omorându-l și pe propriul său tată, a stricat Oedip rânduiala lumii tocmită de puterea care a făcut lumea? Da, dar și… Nu! Oare Oedip rămâne un erou nemuritor pentru aceste nelegiuri ale sale sau pentru că aflând de ele își scoate singur ochii?! Este el un erou al faptelor sau al căinței sale?!
Faptul că Oedip, în toți pașii săi spre pierzanie, este condus de destinul cel implacabil, îl scutește de vinovăția de a fi ucis un bătrân necunoscut, într-o răscruce?… De ce nu și-a scos atunci ochii, ca să nu ucidă? Pentru că fusese programat să ucidă? Își scoate ochii, mai apoi, ca să nu mai vadă… propriile fapte, crima, incestul… Descoperirea propriului adevăr îl determină să-și scoată ochii, da, da, dar tragedia sa nu este astfel absolvită! Suferința sa, devenind conștientă, e și mai cumplită! El răspunde și de faptele de care nu era vinovat, fiind programat de destin să nu le ocolească!
Tatăl risipitor, din romanul despre care v-am mai făcut vorbire, doamnă Pușa Roth, murind pe meleaguri străine, ca un prost, ca dus de un vânt amețitor, constată – înapoindu-se acasă, ca duh! – cu destulă luciditate, pașii greșiți pe care i-a făcut, dar asta nu-l absolvă de tragedia sa… Fiind mort, nu-și mai poate scoate ochii, desigur, așa cum făcuse Oedip când aflase, prin limpezirea minții, adevărul despre sine, adevăr care, repetăm, nu-l așează în afara faptelor sale! Oedip înțelege că faptele sale, care nu erau, totuși, ale sale, nu-l absolvă de propria sa tragedie. În acest punct se află, repetăm, sublimul Oedip! Oedip este formidabil fiindcă aflând ce a fost silit de destin să împlinească – își depășește destinul și face un lucru neprogramat de destin: își scoate ochii din proprie voință! În Oedip, am putea spune, există două entități contrare… Dar el răspunde pentru toți pașii săi!
Dar azi, ați observat pe undeva, doamnă Pușa Roth, că-și scoate cineva ochii, conștient de propriile sale îndeletniciri, fapte și gânduri?
Roșia Poeni, cuprul, aurul, argintul și alte metale nefolositoare au fost date de pomană americanilor! Gazul de la Bârlad, Medicina de la Târgu Mureș, uraniul, pădurile vereștoaizate – niște fleacuri ciuruite și borbelizate cu pași mărunți și accelerați pe Valea Sâmbetei!
C-așa e jocul! Hoți fără vardiști sau, mai bine zis, vardiști hoți guvernamentali – o, ce matematică a bestiilor naționale
Și ce tăcere mioritică în fața criminalilor – în acest prezent absent!… Bun-simț, morală, credință, conștiință – apă de ploaie! A, nu, s-avem pardon! strigă Pristanda și începe să numere drept prezențe absențele de mai sus – așa cum doar el și Robertina Coopertina taichii știu să numere steagurile!
Au trecut aproape 13 ani de la primul interviu pe care l-am realizat cu academicianul, scriitorul, omul Dumitru Radu Popescu şi, iată, am ajuns la finalul discuţiei noastre. Aş mai fi avut tot atâtea întrebări la care aş fi vrut să primesc răspuns, dar cred că aş mai fi venit cu alte zeci de întrebări şi am fi riscat să nu punem niciodată punctul final. Spun asta pentru că D. R. P. reprezintă o lume, iar din punctul meu de vedere este un reper la care mulţi, spun eu, se pot raporta. Am descoperit un om, pentru că pe academician l-am cunoscut, iar pe scriitor l-am citit.
Ianuarie 2012
În căutarea adevărului, pdf, postfață de Costin Tuchilă la vol. Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, 2013
Vezi: ”Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, 2004
Ascultă integral Duios Anastasia trecea, click aici.
Ascultă integral Cezar, măscăriciul piraților, click aici.
Ascultă integral Acești îngeri triști, click aici.
Ascultă integral Robespierre și regele, click aici.
Vezi filmul Duios Anastasia trecea, click aici.
Vezi filmul Mireasa din tren, click aici.
