”Singurătate în doi pași” de Gina Zaharia

67
proza scurta de gina zaharia leviathan.ro

cartea de sub braț logo siteUnu

Singurătatea locuia la marginea unui iaz. Putea să-și aleagă un loc mai aproape de oraș, dar s-ar fi auzit când bătea cuie în pereți, sau cine știe, n-ar mai fi intrat încălțată în casă, cu papura agățată de ciorapi. Odată am văzut-o pe acoperiș, făcea cu mâna trenurilor, ce treabă avea ea, nu știu, că se plimbase la viața ei și n-aș fi crezut că o apucă, uneori, nostalgia.

Seara încuie bine ușa, însă deschide larg ferestrele și respiră adânc. Cine știe câte imagini se lipesc de mintea sa, că e inteligentă, nu zic, altfel n-ar fi căutat în buzunarul meu floarea de păpădie pornită anul trecut contra vântului, știa precis unde o ascunsesem și mai știa să-mi strecoare în fiecare dimineață câte o aromă în cafea, măcar să-mi amintească de ziua în care se făcuse frumoasă, îmi furase eșarfa de pe fotoliu, avea pas elegant și îi plăcea să cutreiere lumea fără să obosească. Și mai avea un cusur: era puțin geloasă, nu suporta lumina din ochii altora, bine, așa am văzut eu singurătatea asta care se pripășise pe aici.

În ultimul timp se tot plimba de-a lungul apei și chiar s-a legat de un biet pescar. Îi arunca undița până departe, o înnoda și o deznoda cât era ziua de mare. Săracul, dădea din mână ca după o gâză și aștepta să treacă norocul, să se bucure și el de hrană, chiar dacă ploaia l-a făcut leoarcă. Nu s-ar duce acasă cu mâna goală, de rușinea satului, așa că, de voie de nevoie, s-a împrietenit cu doamna asta care i s-a băgat în suflet și acum sunt

Doi

Omul nostru credea că-i mai bine așa, dar iată, împarte pâinea pe din două și nici bani de-o bere nu-i mai rămân. De când a invitat-o acasă la el, s-a luat să deretice peste tot, i-a spart din greșeală – zice ea – ochelarii cu care vedea cel mai bine zilele de post, i-a arătat ușa de vreo două ori, dar de fiecare dată a mângâiat-o discret și i-a așezat o floare în păr. Acum nici că s-a mai depărtat de satul pescarului, ar fi fost cum ar fi fost, dar să te cununi cu singurătatea nu-i de glumit, a citit el undeva, ori a visat de atâtea gânduri.

În fiecare dimineață plecau împreună la iaz. Stăteau acolo ceasuri întregi fără să zică nimic. De câteva ori a urmărit-o cum fluiera după iepuri. Atunci a văzut că pe marginea apei înfloriseră albăstrele, iar din casa părăsită mai rămăseseră câteva zăbrele prin care trecea soarele spre amiază. Și i-a venit deodată bărbatului un dor de ducă încât, fără să mai stea pe gânduri, și-a așezat pălăria pe creștetul capului, și-a făcut semnul crucii, a așteptat să ațipească piaza rea și a pornit la drum. Așa, fără destinație. S-o dea uitării, s-o lase acolo, în sălbăticie, că n-a auzit niciodată de vreo singurătate rătăcită. Până când s-o tragă după el, să-i împărtășească toate secretele, să-i povestească din pățaniile lui?! Știa că necunoscutul e frate cu ea, dar îl va saluta ca un trecător cu pălărie și pantofi trainici.

Dar… ghinion! Când a privit în urmă, singurătatea îi făcea cu ochiul. Și a văzut-o destul de clar prin ochelarii cu lentile fumurii, sparte de privirile din ce în ce mai îndepărtate.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.