În urmă cu aproape 20 de ani, am avut un fel de „perioadă Emmanuel Levinas”. Câteva luni am citit tot ceea ce am putut găsi, nu erau încă ajutoarele electronice de azi. Filosof crescut în mediul evreiesc, născut la Kaunas, în Lituania, Levinas a fost studentul lui Husserl, dar și al lui Heidegger, apoi a continuat, în Franța, studiile ample de fenomenologie. „Propun, scria el, o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura celuilalt și a alterității”. Am citit și mi-am notat idei, fragmente, argumente logice din cărțile lui apărute în limba franceză, apoi și din prima traducere românească, Moartea și timpul, apărută la Cluj, în 1996.
Aproape 15 ani mai târziu, într-o iarnă apăsătoare și geroasă, căutam fără succes un subiect pentru noul meu roman. Rătăceam printre însemnările mele și, într-o noapte de ianuarie, am descoperit fragmentele de mai jos, din textele lui Levinas, cuprinse în cartea sa Etică și infinit. „Chipul, scrie el, este ceea ce nu putem ucide sau, cel puțin, al cărui sens constă în a spune să nu ucizi. Totuși, să nu ucizi este cel dintâi cuvânt al chipului. Este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân.” Levinas vorbește și despre stranietatea barbariei, care se sustrage experienței trăite, se orbește pe sine. Câinele, am găsit eu în fișele mele de lectură, este incapabil de așa ceva, e mai uman decât umanul, nu e certat niciodată cu o ideologie. Dar de ce câinele vede chipul pe care călăii nu-l văd? Are și câinele un chip? Un sentiment poartă cu el întotdeauna și contrariul său, fiecare trebuie să cântărească partea cea bună.
În Dificila libertate, am găsit în sfârșit ceea ce căutam fără să știu. Numele unui câine, așa se numește textul lui Levinas. Era prizonier într-un lagăr nazist și a întâlnit un câine vagabond. Vesel, animalul nu-i privea cu dispreț pe evrei, ca pe „suboameni”, ci îi aprecia ca pe niște oameni obișnuiți. Ultimului kantian din Germania nazistă, neavând atâta minte ca să universalizeze climaxul pulsiunilor sale, acest câine i-a restituit umanitatea pierdută. De aici și comentariul filosofului… „Experiența care întemeiază umanitatea este cea a chipului, un chip uman privește un altul și intră într-o relație de intersubiectivitate. Vede o privire, nu niște ochi, pentru că cea mai bună modalitate de a-l întâlni pe celălalt este de a nu-i observa nici măcar culoarea ochilor. Atunci când observăm culoarea ochilor, nu mai suntem într-o relație socială cu celălalt.”
Așa avea să înceapă și noul meu roman, despre Nero, bracul german care mi-a însoțit ani mulți din viața de provincie post-revoluționară. Experiența chipului este una etică, pentru că omul îl recunoaște pe celălalt ca pe un altul decât el, îl vede pe aproapele său. Dragul meu Nero a intrat în poveste, el este chipul de nedespărțit al mirărilor mele.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
