Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „De la A la Z” de Florika Waltère

36
dialog (1)

logo rubrica stress & the cities– Ce moștenire babană mi-ai lăsat când ai plecat din țară! – Bănuiam eu c-o să-ți fie de folos doamna doctor. – O, Doamne, m-a salvat nu numai pe mine de două ori, dar și pe vară-mea și două prietene apropiate, de mai multe ori! Pe tine parcă nu te „tratase”, totuși? – Nu. Dar era cât pe ce. De-aici mi-am dat seama ce om valoros era: s-a bucurat din inimă și m-a îmbrățișat când i-am spus că nu mai trebuie să mă chiureteze, ea pierzând atunci 2000 de lei, ceea ce erau bani, salariul meu pe-o lună… Mi-a dat pe loc înapoi acontul de 1000, cu bucurie. – Era foarte de cuvânt și de o precauție excepțională. Cu sânge rece șicu inimă caldă! [pauză] Tu cum ai dat de ea? Și cum ai scăpat atunci fără ajutorul ei? Cineva de încredere îmi dăduse adresa ei de acasă. Stătea într-un bloculeț nou, cochet, din Cotroceni. Ajungeai comod cu metroul până la Eroilor. Te primea direct la ușă, cu preaviz de la persoana de încredere. – Era metoda ei, exact așa proceda și cu noi. Nimic la telefon. – Prin urmare, a fost surprinsă când m-a văzut la ușa ei a doua oară. Prima dată îmi explicase procedura, iar eu îi dădusem acontul și adresa operațiunii. A doua oară când am apărut inopinat, m-a tras înăuntru fără un cuvințel. I-am zis că avortasem spontan, înghiontită pe scara mașinii 31, când veneam de la serviciu, în iarna aceea sumbră și mocirloasă. Noroc că eram încotoșmănată în cojoc, cu pantaloni groși și cizme… – Noroc că aveai 28 de ani! [pauză] – M-am descleiat peste o oră acasă. Era clar, pierdusem sarcina. – Vară-mea a trăit un coșmar în Spitalul Municipal Constanța, unde s-a dus senină după un avort spontan să o chiureteze. Ea se distrase bine cu prietenul la plajă, în valuri și în discoteci… I s-a declanșat seara la restaurant și a eliminat la closet. Dar nu tot, așa că s-a dus la spital. – Păi, ea nu știa legile? Nu era conștientă de teroarea de atunci? – Amicul ei era ori prost, ori înspăimântat; i-a spus că e mai sigur pentru ea… – Era și-una și-alta, sărmanul. – Ei bine, la spital au controlat-o la fiecare schimb doctorii, asistenții și securiștii, trei zile la rând. De frică niciunul nu voia să o chiureteze, doar o controlau și o anchetau. Toți îi puneau întrebarea cheie: „Unde e embrionul?” Și ea trăsese apa după el la restaurant. Ziceau că le trebuie dovada că nu îi provoacă ei avortul, ci doar o curăță post-abortum. [pauză] – Bine că a scăpat întreagă! Adu-ți aminte cum le-a fost fatal colegelor noastre: fata aia drăcoasă și temperamentoasă din anul I și cealaltă din anul III, căruntă, căsătorită și deja cu doi copii. – Da. Poți să te cureți. În spital la Constanța vară-mea stătea zi și noapte pe bancă pe coridor, căci o repartizaseră într-un pat năclăit de  sânge alături de o leuză, care nu își revenea… A venit infectată la București și au rezolvat-o părinții la Spitalul Militar, care nu era așa de controlat de secu. – Mare teroare era dacă te prezentai „oficial”. Și eu trăisem un coșmar cu o lună înainte de înțelegerea cu doamna doctor: luasem un cocktail de fiole puternice, unele se scoteau doar cu timbru sec din spital, iar eu le procurasem clandestin. [pauză] Cum spui, la 28 de ani, acestea nu și-au făcut efectul scontat, ci alt efect, așa de cumplit, încât am crezut că mă curăț, cu vome, trepidații și leșinat la pat. Părinții, care nu știau ce am, voiau să mă bage în spital. Iar eu trebuia să-i exclud pe ei și spitalul din ecuație. Trebuia să rezolv totul fără urme. [pauză] Doamna doctor avea schema ei beton. Și un curaj nebunesc. [pauză] Cum proceda cu voi, pas cu pas? – Trebuia să fii singură-singurică acasă, să ai lumină de zi sau de câteva sute de wați, o masă solidă de 1 m pe 1 m sub lumină, o oală sterilă cu 10 l de apă să fiarbă în bucătărie, să nu știe absolut nimeni de acțiune, să nu se poată uita nimeni pe fereastră, să ai telefonul și soneria scoase din priză și să ai pe cineva de încredere pe care să-l suni să vină, imediat după ce pleca ea… – Astea mi le amintesc și eu, mi le spusese și mie prin viu grai la prima întâlnire și m-a pus să le repet. Dar ea la fața locului ce făcea? – Era ca mama ta, dacă ai noroc de-o mamă devotată, profesionistă și expeditivă… Venea la fix, deghizată în precupeață, nefardată, cu un palton ponosit, o basma pe cap și cu un coș de piață cu instrumentele înăuntru. Nu se dezbrăca până nu verifica punctele de mai sus. Își punea instrumentele în apa clocotită, te așeza în poziție ginecologică pe masă, te anestezia, îți spunea tot timpul cu blândețe ce-ți face și te opera ca la carte. Strângea cu grijă tot ce chiureta și lua cu ea. Îți lua tensiunea, îți făcea o cafea și te lăsa în pat amorțită și bine învelită, cu telefonul lângă tine. Nu lăsa în urma ei decât șase tablete de antibiotice și instrucțiuni verbale. Tot timpul ăsta, cel mult o oră, bărba-su o aștepta cu mașina un bloc mai încolo. [pauză] – De ce o făcea? Că bani avea? Din compasiune? – Cert, din compasiune. [pauză] Poate din frondă. Da, din frondă față de regim și din empatie pentru femeile neajutorate. Nici nu lua mult la cât risca! Zicea că are trei copii, dar și ăștia erau medici, fiecare cu copii, deci familie grea, și îi mai ajuta. [pauză] Niciodată nu m-a refuzat, pe mine sau pe celelalte trei, obligatoriu toate de încredere. Niciodată nu a operat de mântuială. [pauză] Ai fost providențială cu „moștenirea” ta. Ba și după ’89, când se liberalizaseră chiuretajele, tot la ea mergeam, la cabinet acum, fiindcă era ireproșabilă. – Ei, nu doar pe ea ți-am lăsat-o moștenire! Nu mai ții minte Ghidul de acțiune în caz de avort? – Ha-ha-ha! Și ăsta a fost bun! Cum să nu? 1. Nu te bizui pe co-făptaș: dacă te ajută, ai avut noroc, dacă nu, e normal. 2. Dacă vrea să te lege, îți trântește un copil și susține că te iubește, până când nu mai ai cum să avortezi. 3. Nu te duce la spital, că acolo te tratează securitatea… – Mai erau câteva puncte tari, ca „Nu lăsa mână necalificată să se apropie de corpul tău” sau „Implică părinții doar ca măsură ultima ratio, după ce ai epuizat toate căile, ca să nu intre în panică și să nu intre în pământ de rușine”… săracii. [pauză] – În Germania ai mai fost în situația asta? – Să fac un avort? Da. Se liberalizase oarecum din 1991… – Cum? Așa târziu? – Disputa politico-legală e de lungă durată. Oricum, trebuia să iau OK-ul unei instituții ProFamilia, care mi l-a dat fără probleme, când le-am spus că soțul meu legal și german nu vrea să aibă copil de la o mamă Ausländerin [străină]. Cu OK-ul lor m-am dus la un cabinet de specialitate și mi l-am făcut contra cost, nu mult. [pauză] – Atunci n-ai avut ce pierde că te-ai despărțit de el.

– Mamă dragă, lumea te tratează cu deferență ca pe regina Angliei! – Și eu mi-am făcut datoria! Port și eu pălării ca ea, una și-una! – Dar tu ai numai avantajele reginei, nu ai și obligațiile ei! – Iar începi cu reproșurile? – Mamă, regina noastră, tu ne ai pe noi, cu toată curtea de îngrijitori pe care putem să o aducem în jurul tău! Dar trebuie să faci și tu un mic efort, măcar pentru noi, curtenii tăi! – Toată viața pentru voi m-am luptat ca o leoaică. Acum m-au lăsat puterile și tot mai vreți ceva de la mine. [pauză] –Trebuie să vorbești cu noi, să mergi pe picioarele tale când ieșim cu trupa la paradă și să te sui singură pe tron. Ai avea doar câteva obligații față de noi și față de tine însăți. Gândește-te la sărmana regină cât protocol are pe capul ei și ea e mai bătrână! – Am obosit. Ai o fărâmă de înțelegere și pentru mine! – Înțeleg altceva: că de-abia boala sau bătrânețea te fac să simți pe viu cât de fragil ești și cât de dependent ești de atâtea fire din tine, care se întrețes cu ceilalți. Iar tu trebuie să ai grijă de pânza ta să nu se rupă! – Ai să mă înțelegi tu, când va fi prea târziu!

– Prietenă dragă, mulțam pentru de poze… Dorm bine ei doi acolo, sub copac și sub mentă. [pauză] Trebuie să fac cumva pace cu anii din urmă, cu gâlceava ei invariabilă, iar apoi cu suferința ei lungă, și a noastră pe lângă ea. Ea, atât de tare și de autoritară înainte, era fleașcă acum. Soră-mea a pompat în ea medicamente incredibile, în fiecare săptămână apărea cu un panaceu nou. După trei ani a trebuit s-o zgudui. „Tu nu o vezi cum se stinge sub ochii noștri? Ea nu ne mai vede… Doamne, dă un ordin, dă ceva, să treacă fără atâta suferință! E matusalemică și tu vrei s-o faci nemuritoare?” Soră-mea o ținea conectată, în remușcarea ei că „Nu pot s-o las să moară.” – Eterna culpă! Oricum nu-i bine, fie că o lași să se ducă, fie că te așarnezi. – Soră-mea simțea că își pierde punctul de sprijin: „Cui am să-i mai spun «Roagă-te pentru mine, mamă. Tu ai trecere acolo sus!»”? Și mama ricoșa fără ezitare: „Ce, îmi dai mie procură pentru cele mai ardente chestiuni personale? Tu trebuie să te rogi!” A chemat preotul, i-a făcut maslul, a deconectat-o și s-a dus liniștită. [pauză] – Încearcă să uiți anii ăștia, adică să îți readuci intenționat în memorie întâmplările și stările benefice, luminoase, din viața voastră… – Oh, da, ai dreptate, sunt multe, multe deznodăminte fericite în viața mea, pe care le-au blagoslovit mâna… mintea… inima… ei. [pauză] Era înzestrată cu o clarviziune fără greș. Cât a ținut ea la soră-mea ca la un soare, pe mine, aia mică și neajutorată, m-a protejat cât a putut, chiar și în detrimentul soră-mii, ți- am spus povestea cu moștenirile… – Sigur, mamele trebuie să instaleze echilibrul în familie: să ia de la puiul mai norocos și să dea puiului năpăstuit. [pauză] Să nu-ți faci griji cu mormintele tale. – O să sun la administrație să-mi recomande un serviciu de la cimitir. –Nu au pus încă la punct așa ceva. Dar i-am preluat pe părinții tăi în traseul meu obișnuit de sărbători: fac turul cimitirelor și pun lumină la mormintele celor pe care i-am iubit și i-am stimat. Printre ei se numără și ai tăi. – Ce om de nădejde ești! – Dar și tu ești nașa mea, nu m-ai „nășit” tu de două ori? – Vrei acum să râd printre lacrimi? Nășeli eșuate… – Nu, nu, nu: au fost două success love stories, care au ținut cât au ținut… Dar nu astea importă. Tu ești ca o soră pentru mine, cu grija ta, cu sfaturile tale inestimabile, cu cuvintele tale de încurajare, toate astea pe care mi le dăruiești de când ne cunoaștem. – Vino, omule drag, vino mai aproape, de peste văi și munți, să te îmbrățișez!

– Cum mai e mama ta, omule drag? [pauză] Că-mi spuneai că n-o mai interesa nimic după ce s-a prăpădit tatăl tău… – Da, în mai puțin de-un an s-a uscat ca un vrej… și la suflet, vreau să spun, a devenit indiferentă și neatentă, până a căzut și a avut o comoție care a lăsat-o paralizată în cărucior. – Știu că erai foarte preocupată să-i găsești un azil bun. – Da. Cu serviciul meu de 8 ore fără pauze și cu blocul de 8 etaje fără rampă, trebuia să-i găsesc un loc unde să fiu sigură că o îngrijesc bine, cât nu sunt eu cu ochii pe ei, adică de luni până vineri. – Asta e o cerință enormă și în Germania. Dacă găsești minunea, te poate costa peste 6000 €. – Cââât? 6000? – Dacă ai norocul să prinzi un loc într-un azil bun! – Iartă-mă, dar unde se duc atâția bani? Că bâtrânii nu mănâncă mult și nu le trebuie mai mult de o cameră. – În primul rând costă personalul, care după ce că e rar, mai este și precar plătit… Presupun că restul se scurge în sistemul birocratic de asigurări. – Păi aduceți bătrânii aici! Eu am găsit minunea de azil la Poiana… și sunt mulțumită. – Minunile nu s-au terminat în România! Grozav! E la aer curat și ajungi ușor cu mașina. – Cu trenul ajung și mai repede. Trag o noapte la un hotel din apropiere. – Mama e mulțumită? – Parcă e la ea acasă! I-am aranjat în camera ei niște tablouri și poze de familie. A uitat de mobilele ei. Și de noi… – Și personalul cum e? – Au un concept de îngrijire, hrană și supraveghere medicală foarte riguros! Am norocul și de o asistentă omenoasă, recomandată de manageriță, care stă peste program una-două ore pe zi cu ea în cameră și o distrează. – Contra cost, bănuiesc? – Sigur, 10 € pe zi, 300 € pe lună. Noroc cu soru-mea din Canada, că dă ea banii pentru azil, 1000 € plus 300 pentru Maria. – Ce-mi spui tu este regim de sanatoriu de lux! – Să știi că este: Maria joacă cu mama tabinet, un soi de memory cu plante și animale, domino și îi pune CD-urile ei favorite cu Ioana Radu și Gică Petrescu. O duce cu căruciorul în parc sau la supermarket. Are și televizor, dar nu se uită. Preferă compania Mariei, pe care mai nou, o învață franțuzește. – Și Maria chiar învață? – Învață! Pentru că are o pacientă franțuzoaică, pe soacra unui manager român. – Păi, e o adresă de neprețuit și pentru noi, peste 20 de ani! Menține relația! Ca să pot să mă repatriez la… sanatoriu. – Multe minuni se duc pe apa sâmbetei în 10 ani, nu în 20-30 când va da neputința și peste noi… – Poate e Dumnezeu mai milos cu noi și ne scutește de osânda pe care i-a dat-o mamei, și nouă pe lângă ea, în azilul german. [pauză] Ne ispășim desigur niște păcate, de care nu suntem conștienți… – Hmmm, o ducem într-o traumă de la A la Z, între Avort și aZil. – Hmmm, depinde de cum o iei: între două taine ale vieții, între două minuni, pe care nu le înțelegem.

– Pe drumul vieții am adunat lucruri, diplome, titluri, cunoștințe utile sau inutile, acte, proprietăți, conturi de bancă sau de email, pantofi, bijoux-uri, asigurări, cărți, artă, relații, amici, prieteni, cluburi, boli, grăsime pe corp, acțiuni și speech-uri nerelevante, obsesii, concepții și preconcepții, iluzii spulberate sau nu… Toate astea mă împovărează, îmi dau de lucru, trebuie să le administrez, să le țin în ordine… Cum scap acum de balast? – Ehe, cu multă muncă! Încă mai ai timp să te despovărezi, să tai din ele, să le suprimi, să le faci cadou sau să le arunci la gunoi. Dacă reușești, te vei subția și te vei dezintoxica. – Gata! Mă ocup de la 1 ianuarie de down-sizing-ul personal! [proces de reducție] Dacă-l duc la bun sfârșit, voi câștiga timp, un alt fel de timp. Cu șarm?

– De ce să ne ierte Dumnezeu pe noi și să ne scutească de chinurile bătrâneții? Ne vine rândul la toți să vegetăm în pat, acasă sau la azil… Împovărându-i pe semeni… De ce să ne ierte tocmai pe noi? Când ne-am făcut-o cu mâna noastră: când am avut destul, am vrut mai mult! De 100 de ani încoace ne-am cvadruplat pe glob, iar jumătate din cele 8 miliarde trăim de trei ori mai bine decât trăiau cele două miliarde de acum un secol. Ne-am complăcut în confort și excese! Nu ne mai încape pământul! Vrem să fim și nepieritori: ne cârpim cu tot felul de operații… – Doar demența, inevitabilă după atâtea „operații”, nu putem să ne-o cârpim. – Doamne, iartă-ne! Vaccinul ăsta nu e vaccin propriu-zis, ci e derivat dintr-o terapie șoc anti-cancer… Dacă ne condamnă, pe miliardele care ne-am vaccinat, la o nesfârșită bătrânețe neputincioasă? – Încetează, devii macabră și n-ai de ce! Tu ți-ai pregătit oricum locul lângă părinți, ți-ai trecut numele pe cruce, inconfundabil. Ești asigurată în cele veșnice! – Hmmm, mirajul științei și al bunăstării se răzbună cu viața lungă și suferindă. Plătim pentru deviza care ne-a călăuzit, „totul pentru noi, totul pentru mine”! Mai trist e că vor plăti copiii noștri pentru noi! – Plătesc deja… pensiile, poluarea, plasticul, energia etc.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.