Ori de câte ori le explicam prietenilor de pe strada mea sau colegilor din clasa mea despre natură, despre corpul uman, despre aerul pe care îl inspirăm, eram foarte mâhnit deoarece ei mă priveau ca pe un ciudat. Asta nu mă oprea să nu le spun tot timpul despre cunoştinţele mele.
Când mă loveam la mână sau la picior, le explicam ce os al corpului mă durea. Când mâncam o roşie sau un ardei gras, sau un măr, orice aş fi mâncat, le spuneam ce conţine fiecare şi la ce este bun pentru oameni.
Orice animăluţ, insectă, vierme sau şopârlă care ne apăreau în cale la joacă sau pe câmp, deveneau explicaţiile mele despre natură.
Seara, când mai întârziam cu joaca, le arătam cerul plin de stele. Acolo e Carul Mare şi dincolo e Carul Mic. Cloşca cu Puii de Aur o puteţi vedea după miezul nopţii, e în Calea Lactee.
Jiji îmi spunea „domnul Doctor”. Tatalai mă lua cu „Învăţatu’”. Zburlita, din „don’ Profesor” nu mă mai scotea.
‒ Măi, don’ profesor! Pune mâna pe matematică şi pe chimie că ai să rămâi corigent!, mă dojenea Zburlita taman în toiul explicaţiilor mele despre fotosinteză.
Cam avea dreptate. Dar ce să fac dacă pe mine mă atrăgea aţa la cunoştinţe despre natură. Voiam să cunosc tot ce mă înconjura.
Normal că nu aveam atâtea cunoştinţe primite de la şcoală. De exemplu, la zoologie, ne era prezentat un animal pe o singură pagină, cu tot cu poză. Şi asta mă intriga făcându-mă foarte curios.
Degeaba o întrebam pe mamaia Ştefana sau pe tataia Muşat. Ei îmi spuneau poveşti.
Răspunsul la întrebările mele pentru a afla mai mult era la bibliotecă. Din trei cărţi pe care le împrumutam, două erau despre natură.
Când întâlneam o plantă sau un fluturaş despre care nu ştiam mai nimic, iute! la bibliotecă. A doua zi ştiam că la rochiţa-rândunicii i se mai spune şi volbură.
Cu rochiţa-rândunicii o împodobeam pe Zburlita. Zburlita era o zână. Aşa o vedeam eu.
Poveştile despre zâne se estompau la vederea unei fetiţe împodobite cu rochiţa-rândunicii. Cu zâmbetul ei fermecător, povestea putea începe.
Pam-pam!
‒ Ce „pam-pam”? Niciun „pam-pam”, o aud pe Zburlita în spatele meu destrămându-mi visele. Aseară a plouat şi grădina noastră acum e plină de melci. Mama a spus că o să ne mănânce toate florile şi zarzavaturile.
‒ Şi eu ce să fac? O să plece la o adică până la urmă.
‒ Daaa! O să plece după ce se satură cu florile noastre. Hai la mine ca să vezi şi tu!
Pe stradă, deja ştia toată lumea că în grădina Zburlitei a plouat cu melci.
Jiji se înarmase cu o lopăţică să strivească melcii.
‒ Lasă că ştiu eu ce fac!, se îmbărbăta el ca un adevărat salvator.
‒ Vezi cum faci ca să nu se întoarcă lopăţica-n capul tău dacă te atingi de melci, l-a luat la rost Musculiţa arătându-i drumul înapoi acasă.
Tatalai, mai milos, luase o găletuşă ca să adune melcii şi să-i ducă pe câmp.
‒ Tatalaie! La câţi melci sunt acolo îţi trebuie o basculantă ca să-i strângi pe toţi, îl atenţionă Zburlita de situaţia care era. Nu e rea ideea ta, dar nu cred că rezolvăm ceva.
Şi am plecat cu toţii ca să vedem „minunea” din grădina Zburlitei.
În curte, mama Zburlitei încerca să scuture frunzele şi florile de melcii puzderie mișcând tulpinile şi măturând melcii pe o cărare, iar câinele din curte lătra fără oprire.
Eram martorii unei întâmplări nemaiîntâlnite. Am văzut deseori melci, dar aşa de mulţi, niciodată. Stăteam neputincioşi şi o priveam pe mama Zburlitei care striga disperată:
‒ Doamne! De ce numai la mine atâţia melci în grădina mea? De ce nu sunt şi în altă parte şi au venit plocon la mine toţi melcii din lume?
‒ Ce spui, don’ Profesor?, m-a luat din scurt Zburlita.
‒ Cunosc multe despre melci. Cum trăiesc, cum se înmulţesc, cu ce se hrănesc, dar despre aşa ceva n-am citit nicăieri. Am citit despre invazii de…
Şi m-am oprit. Din spatele curţii, printre ulucii gardului despărţitor, s-a auzit un cântec sau un descântec pe care îl ştiam toţi.
Din spate, pe cealaltă stradă, unde locuia tanti Agafia, o doamnă pe atât de ciudată, pe atât de sensibilă şi delicată, se auzea un cântec suav şi dumnezeiesc.
Deseori mă duceam la tanti Agafia ca să-i ascult poveştile. Multe le ştiam, dar îmi plăcea cum le spunea. Avea o voce caldă prin care treceau vibraţii emoţionante, ca fiind venite din poveşti. Era vocea pe care o căutam în visele mele.
Ne-am apropiat toţi de gard şi dând la o parte o tufă de ramuri tinere de salcâm, ascultam captivi cântecului ei:
Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne boureşti
Şi te du la baltă,
De bea apă caldă;
Şi te du la Dunăre,
De bea apa tulbure;
Şi te suie pe buştean,
De mănâncă leuştean
Şi te suie pe uluci,
De mănâncă mere dulci,
Şi te suie pe butoi,
De mănâncă usturoi.
Tanti Agafia îi cânta unui melc care se cocoţase pe gardul ei, lin, purtându-şi casa spre destine doar de Natură ştiute.
Surprinsă de atenţia noastră, tanti Agafia ne-a privit printre uluci şi ne-a povăţiut despre cântecul ei simplu şi magic:
‒ El este Prinţul Melcilor. El conduce invazia din grădina Zburlitei. Prin voi şi prin acest cântec vom fi călăuzitorii melcilor spre lumea lor. Cu toate că au o casă a lor, melcii vor să ne arate, că în Natură, toate fiinţele de pe acest Pământ trebuie să aibă locul lor Acasă.
Şi iar cânta.
Cântecul Agafiei funcţiona. Din grădină au început să plece melcii. Nu înţelegeam magia.
Concentrat la versurile cântecului, nu am realizat la un moment dat care e farmecul acestei fascinante întâmplări.
Nu cuvintele din cântec erau cauza părăsirii grădinei de către melci, ci vocea ei care curgea ca un şuvoi de universuri încărcate cu dragoste şi înţelegere. Eram toţi captivaţi de vocea Agafiei, ca şi melcii care, încet şi lin, plecau spre doruri care îi chemau.
A doua zi, toată joaca de pe stradă s-a mutat pe câmp lângă lanul de porumb doldora de ştiuleţi copţi aşteptându-şi culegătorii. De ce pe câmp? Pentru că acolo toţi copiii căutam melci ca să le cântăm ca tanti Agafia. Era un joc nou şi ne plăcea. Toţi voiam să vedem dacă funcţionează magia. Tot câmpul era plin de descântecul melcilor.
Împletindu-i Zburlitei o coroniţă cu rochiţa-rândunicii, îi tot explicam despre porumb ce plantă e şi la ce e bună. Când să o lămuresc şi despre ştir, care creştea pe tot câmpul, Zburlita
mi-a luat coroniţa şi şi-a aşezat-o pe cap. A fluturat mâna peste chipul meu ca să mă trezească din visarea care m-a cuprins văzându-i frumuseţea de zână şi mi-a întins palma ei cu un melc aşezat pe o frunză de teişor.
‒ Măi, don’ Profesor! Tu care le ştii pe toate, ia cântă-i acestui melc să plece spre dorurile mele!
‒ Care doruri, Zburlito?
‒ Dorul de Licuţă, don’ Profesor.
‒ Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne boureşti…
Nu am reuşit să continui. Nici nu aveam cum. Sărutul Zburlitei m-a călăuzit către dorurile pe care le căutam împreună în tot Universul.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
