– Fetelor, unde mai mergem? – Hai să trecem cu tramvaiu-n Franța! – Cum cu tramvaiul? În vis? – Nu, pe șine! L-am descoperit la Kehl în Germania. Într-un sfert de oră ne duce peste Rin până la Strasbourg. – Umblați voi aiurea-n tramvai, că eu mă simt bine la mine acasă. Eu descopăr frumuseți în casa mea și pe Rinul meu, că trece și pe la noi. De ce să mă duc după el în Franța? [pauză] Imaginați-vă ce mirific e să privești noaptea de la cald și bine cum se cern fulgii de zăpadă în lumina felinarului și acoperă strada cu alb imaculat… să te fulgere revelația infinitezimală că de mâine viața va fi altfel, nouă. – Că va apărea Făt-Frumos, nu? – Nu, nu el. Că tu vei fi altfel: de dimineață vei fi… Albă ca Zăpada! – Come on, înzăpezito, vino cu noi! Nu renunța din comoditate la călătorii nevisate la prima tinerețe. Gândește-te ce jalnice am fi dacă ne-am pierde deschiderea spre neprevăzut! – Înțelgeți, nu merg singură în excursii! Nu vreau să mă simt sufletește însingurată în locuri frumoase. Dacă nu-i romanță, nu mă tentează să bat lumea doar eu cu valiza mea. – Ce lume, dragă? Ce valiză? Trecem doar podul, pentru o zi! Las-acum romanța, hai cu tramvaiu-n Franța!
– D-na Vraci, ești valoroasă, peste tot ați voiajat! N-ați obosit de atâtea peregrinări? – O, eu da! El nu! Deja din excursia asta el este în efervescență la gândul vilegiaturilor viitoare, pe care le aranjează în detaliu de acum. Trăiește o excursie de cel puțin trei ori: când o organizează, studiind traseele și atracțiile locului, când o degustă in vivo, cu aer, soare, priveliști, artă, arome de mâncăruri specifice și când o salvează în memoria calculatorului, selectând imaginile de pe traseu. – Și tu ce faci în acest timp? – Îl secondez. Eu mă bucur la fața locului. Mai ales de minunățiile inepuizabile ale Europei meridionale. Am fost de zeci de ori în Italia, Grecia, Spania, Franța și pe insulele lor… – Ăsta-i noroc, d-na Vraci: te-ai măritat cu o agenție de voiaj! – Poate vom sta mai mult acasă la anu’: după pauza pandemiei traseele sunt acum în explozie, nu numai de prețuri, dar și de turiști. – Am ajuns și eu astă vară pe stânca fabuloasă, istoric și peisagistic vorbind, de la Mont-Saint-Michel, de pe coasta Normandiei. În prima zi ne-a fost frică să urcăm pe strada mare până la abație, ca să nu fim striviți de puhoiul de turiști, ca tinerii coreeni de Halloween. Doar când s-a lăsat noaptea și au plecat turiștii, s-a așternut vraja ca un văl peste stâncă.
– Candy, m-ai lăsat paf! Ești sistematică la cub: nu ți-a scăpat nicio țară, nicio capitală. Ai scanat practic Europa. Nemaivăzut! Ia te uită, nici masa de sufragerie nu-mi ajunge ca să întind harta ta! [pauză] Mama mia! Ai colorat traseele pe unde ai fost în funcție de anul excursiei. Ți-a mai rămas ceva? – Traseele cu mauve, astea trei, în următorii ani. – Spune-mi, fiicele și partenerul umblă după tine peste tot? – S-au plictisit de check-in – check-out, deschide valiza – închide valiza! În Andora și în Kosovo m-au lăsat singură. M-au așteaptat cu burta la soare în Spania, respectiv în Italia. – Spune-mi, chiar trebuie să tomografiezi Europa kilometru cu kilometru? – Crede-mă că-i o pasiune. Efectiv exult când găsesc locuri exotice acolo unde alții nici nu le bănuiesc. Originalitatea e în noi! Noi o proiectăm pe locurile pe care le descoperim și le dobândim astfel. – Bine, tu ești geografă prin vocație, tu tezaurizezi locurile per se. [pauză] Ești totuși un caz rar. Eu sunt genul banal, care simt încântarea unui loc frumos sau spectaculos, sau tulburător, atunci când pot să-mi împărtășesc stările și să reverberez în sufletul pereche. Sau în suflețelul deschis către lume al copilului meu. Dacă vezi ochișorii strălucitori de curiozitate și de uimire ai copilașilor tăi, atunci excursia și-a atins țelul și pentru tine, care ți-ai pierdut entuziasmul primelor ieșiri… Sau dacă te strânge de braț consortul în momentul în care freamăți și tu, atunci ai captat impresia, ți-ai însușit-o, e a voastră. Nu e doar o poză „de inventar” pe care o trimiți pe WhatsApp și treci mai departe neatinsă… Mie mi se întipăresc în memorie acele locuri unde mă însoțește cineva drag, cu care sunt în rezonanță la nou și la frumos. Altfel mă cuprinde sentimentul perisabilului, că momentul dispare în văzduh. – Nu ești banală, ești romantică! Călătoriile sunt pentru tine un catalizator al emoțiilor pe care trebuie să le transmiți. [pauză] – Eu mă simt excelent la noi în țară, când (re)descopăr cu prietenii rămași acolo meleaguri minunate. Cum am fost cu ei la Sinaia, Suceava, Sulina, Sighișoara… Astă vară am prânzit cu ei la restaurantul vegan lux Barca de lângă Bd. Primăverii și de acolo am dat o fugă la expo BANKSY!!! Închipuie-ți unde??? În Arcul de Triumf, restaurat superb. Trei premiere clasa întâi dintr-un foc! Seara am văzut jocurile de apă în orgă de lumini și muzică de la fântânile minune din Piața Unirii. Așa e Bucureștiul, cu surprize colosale… și răscolitor de multe ori. – Absolut! România rămâne opțiunea mea praemium pentru pensie! Când nu voi mai fi în stare să compun trasee „în necunoscut”.
– Vin acum din parcul de lalele din Olanda. Americanca a făcut programul, pentru amândouă. Păcat c-am stat doar trei zile. Și-așa, m-am visat câteva nopți în… paradis! [pauză] Tot ea m-a purtat la grădinile de pe insula Vancouver și în cea japoneză din San Francisco, ca și în cea din Sydney. – N-ai fost tot cu ea la Como și la Versailles? Parcă și în China, la Souzhou și la Guilin? – Exact! Nu putea ea să rateze aceste locuri de vis! Guilin cel puțin e un club artistic fabulos, plasat pe o gură de rai, fostă proprietate a unui taiwanez excentric. Acesta a invitat în tabere de creație între 1995 și 2005 sculptori și peisagiști din toată lumea, care au împodobit natura cu vreo sută de lucrări monumentale pe 50 de hectare! [pauză] – Spune-mi, Americanca nu-și mai trage sufletul și pe acasă? – Nu. E în competiție cu ea însăși să parcurgă tot. A străbătut mapamondul, locuri aparte de pe toate continentele. Și-n Antarctica a fost. Eu îi țin isonul pe unde îmi permit… Îmi deschide atâtea orizonturi prietenia cu ea. [pauză] Dar ai și tu dreptate: de ce tânjim după ce există dincolo de ceea ce am atins deja? [pauză] – Francezii au dat tonul cu voiajele în lumea largă pentru muritorii de rând. Înainte să apărem noi pe lume. În anii ’50 și-au instalat „satele de vacanță” în cele mai exotice locuri. – Hmmm, aparte sunt și francezii ăștia: în cluburi stai la masă sau dansezi cu ei, dar nu te întreabă nimic personal sau cât câștigi și cum îți câștigi banii. – Lasă, că francezii sunt maeștri să te prețăluiască din cât vorbești și cum vorbești! – Pe când americanii intră-n vorbă cu tema asta! – Constat că ne-am americanizat și noi! – Adică? – Vorbim mereu de mâncare, ce friptane gătim în tigaie, în cuptor sau pe grătar. – Asta așa-i. E cultură americană pură. – Se vede și din ghidurile lor turistice: „Ce puteți face în luna iunie – iulie – august în orașul cutare”: din 100 de pagini au primele 50 cu eateries [localuri], urmează 30 cu shopping, apoi 17 cu musicals și rămân ultimele 2-3 pagini cu muzee și atracții istorice.
– Nimic nu se compară cu Mările Sudului! Locurile exotice îți trezesc un cocktail spumos de visuri și dorințe… – Cine-ajunge pân-acolo? – Dar odată ajuns, nu-ți mai vine să pleci. Te vrăjesc cu dolce farniente în peisaj luxuriant. Culori de foc, coral și șofran, ale ibiscului si buganvilei. Case înșirate neregulat ca bomboanele fondante din cutia începută, în culorile fructelor despicate în felii groase pe platoul alb de porțelan: papaia în ocru roșu, ananas în galben copt, pepenele aproape ciclam. Alte case albe, demarcate de balcoane filigranate și de acoperișuri albe ca spuma răcoritoare a valurilor. Foșnetul plantelor, tumultul oceanului, briza, arome orientale, ciripit… Din umbră te învăluie armata localnicilor, discreți și prietenoși. Par mulțumiți să re-traseaze zilnic alei, peluze, piscine. – Oamenii aceștia blânzi cum trăiesc? Pe unde? – Iertare, nu cunosc mai mult despre ei, dar vom face o excursie la un sat din inima insulei. [pauză] Diminețile, același bătrânel amabil pe aceeași alee dintre nisip și gazon, de-a lungul plajei. Zâmbește mereu din ochii ridați și îmi spune Olà! Adună grijuliu nisipul cu mătura moale și cu fărașul cu coadă lungă și îl trece pe partea plajei. Borduri albe delimitează aleea. Noaptea aleea se vede la fel de clar, sub felinare plasate din zece în zece metri. În prima noapte, trecând nepăsătoare între cameră și bar, văd la cinci metri în față o jivină preistorică, ca un burduf lucios de un metru, tolănit leneș de-a latul aleii. Am făcut stânga-mprejur și am întrebat la recepție dacă nu am vedenii. Era leguanul.
– Pe mine mă dor locurile frumoase… Cu cât e mai frumos locul, cu atât e mai acută nevoia mea să trăiesc minunile călătoriei împreună cu el, cu cel care nu există. – Eu le trăiesc cu el, sunt într-un dialog interior cu el, care îmi sporește interesul și entuziasmul pentru ceea ce văd. Îmi închipui că e cu mine! Mă uit în jur și totul e transfigurat prin ochii lui, el mă vede printre minunile lumii, iar eu simt că merg cu el de mână printre ele. – Tu îmi recomanzi day dreaming pur! Totuși tu te legi în fantezia ta de o persoană reală. Eu nu o am nici pe-asta… – E benefic oricum să vezi lumea! [pauză] Dacă ești singură scutești frecușurile pe care le-ai avea cu iubitul în realitate, iscate din neajunsurile inerente oricărei călătorii. [pauză] – Interesant cum te complaci tu în fantazări. Eu dacă nu am partener, renunț la voiaj. Consum mai bine produsele fabricii de visuri Hollywood, care e necesară psihologic, fiindcă îmi deschide perspective. Chiar dacă sunt iluzii, oricum m-au remontat o vreme. – Te amăgești și te izolezi! Nu mai cumpăni atâta și pleacă la drum, cu un grup organizat. – Să plec într-un loc comun, vrei să spui? – Fii optimistă! Poate trăiești aievea o poveste mai romantică decât în filme! Mai romantică și decât plăsmuirile mele. – Crezi tu asta? Hmmm, poate doar pasager, la început. – Eu cred altfel: de multe ori, dar de multe ori, realitatea bate visurile și oricum ficțiunea. Fii curioasă! Și curajoasă! Mergi prin lume! Ai acum privilegiul ăsta!
– L-am găsit! Un companion de escapade turistice și artistice. – Doar pentru asta? – Nu-i puțin! De-atâta am eu nevoie. A, nu la domiciliu! Acolo sunt în sosul meu și nu vreau să mă încurce altcineva. – Și cu ce te mulțumesc doar ieșirile, când tu acasă ești singură? – Acasă sunt în lumea mea, cu tabieturile mele. Afară ies cu el. Mă curtează, mă admiră. Eu mă elegantez nițel, cochetez. Ne simțim bine câteva ore. – Un amic mi se confesa cu tristețe că din cauza acestor comodități, el le numea nebulozități, nu-și găsește el parteneră de 45 ani plus. Că nu vor ele să-și ia obligația unei legături în doi. Că preferă să fie burlace. – Celibatare vrei să spui. Cred că te viza pe tine! – A, nu! Eu ies cu el doar cu bicicleta. Și asta de ani buni. Mă obosește cu aceleași teme, ca o flașnetă. Bine că pedalăm.
– Unde credeți că am văzut dans stradal frenetic nocturn? – La Buenos Aires! – Nu! Mai încercați! – La Sevilla! La Paris! – Nu. La Peking! [pauză] Cu mii de dansatori în piața mare, terasată, din fața catedralei. În prima seară am crezut că au pus pekingnezii la cale un spectacol pentru vreun oaspete sus-pus. Nici vorbă! Se dansează cu ardoare în fiecare seară! Vreo doi-trei polițiști urmăresc și ei interesați veselia repartizată pe grupuri, stiluri și aparate muzicale portabile. Fiecare pe spațiul ce revine numărului de dansatori. Mulți, mulți, dar fără înghesuială. Dansează și clasice pe perechi! Sunt foarte pătrunși de însemnătatea dansului.
– În Göreme din Cappadocia primii creștini, care se ascundeau de represiunea romanilor, și-au săpat în munte locuințe eremitice, orașe întregi, cu biserici. – Asta probabil înainte de anul 313, când Constantin cel Mare a decretat creștinismul ca religie de stat a Bizanțului. – Corect! E un loc supranatural! Ai fost și tu cu balonul? – Oh, da! În răsărit de soare plutim ca în vis, lin la deal și lin la vale. În geana zorilor văile sunt colorate pastelat. Plutim printre stâncile modelate de vânt în forme fabuloase. Plutim atât de lin de parcă văile și stâncile urcă și coboară în jurul nostru. Te simți agățat într-un tablou suprarealist. – Suprarealiste sunt și terasele de calcar de la Pamukale, de la Marea Egee spre interiorul Turciei. Ai fost și-acolo? – Da! Fantastic! Din depărtare le vezi ca pe niște cuiburi de gheață translucide, alb strălucitoare. Dar ele sunt inundate de apă caldă, sub arșița de 40 de grade!
– În ultima vacanță de toamnă a celei mici am mers cu ea la piramide, cea mare fiind deja la uni. Am rezervat la Mena House, fostă reședință a sultanului. – Scump, dar stați în față, bănuiesc. – Vacarmul Cairo-ului cu 17 milioane vine surd din stânga, cu chemările la megafon ale lui Hogea. În față, masive, impasibile, Keops și puțin la dreapta Kefren, iar mai departe, presimțită, Mikerinos, își înalță colții de piatră spre divin. Ziua Keops ne taie diagonal fereastra într-o jumătate nisipie jos și cea de sus azurie. Noaptea ne taie fereastra în aceleași două triunghiuri, dar în alte culori: cel de jos, parte din piramidă, e gri-argintiu, hașurat în lumina reflectoarelor de efecte. Cel de sus e cerul negru. Dincolo de oaza grădinii, dincolo de coloși, nimic, pustiul. – Piramidal! Să dormiți la câțiva pași de faraoni! Ați stat și voi la coada interminabilă ca să intrați în Kefren? – Primele două zile ne-am orientat de pe terasa hotelului când ar fi momentul optim să le vizităm: miercurea, cu un sfert de oră înainte de deschidere eram la casa de bilete. Și ne-am dus întins la a doua, mijlocia, singura care se vizitează pe dinăuntru, în timp ce gloata era încă la prima piramidă, cea mare, a lui Keops. – Așa deci, ați avut o stratagemă! – Intrăm prin galerii drepte și înclinate, ca în burta belenei uriașe de la Obor din copilărie. Mergem spre măruntaiele universului, ale istoriei și ale lumii. Simțim deasupra noastră muntele cristalizat de mâna și de spiritul omului, ce țintește înspre Calea Lactee. Mai încolo tunelurile devin întortocheate și înguste. Pătrundem ca scorpionii mișunând ghemuiți. După un sfert de oră ajungem în cămăruța mortuară a faraonului. Suntem singure în sanctuarul central, bazal. Stăm când spate în spate, când umăr la umăr și ne uităm prin cele două milioane de blocuri de bazalt înălțate cu nestrămutată credință de miile de supuși ai dumnezeului și stăpânului lor, acum 4500 ani. Tăcere încremenită prin care ne transmitem unde de uimire. Ce feeling să ai colosul piramidal deasupra capului, comunici cu zeii… Ne-a readus pe pământ rumoarea dinspre coridor a șirului de turiști. Am făcut cale-ntoarsă, înghesuiți de invadatorii matinali. [pauză] – Am fost și eu la piramide, dar nu-mi amintesc decât de îmbulzeală.
– Am visat că sunt turistă în Elveția. Din cauza exploziei infecțioase din stațiune elvețienii ne bagă într-un lagăr în care ne pot supraveghea. Aflasem de la TV-ul real că elvețienii încarantinau pe englezii din stațiunile de schi din cauza variantei britanice a virusului; 200 dintre ei au fugit pe pârtii și în alte hoteluri și poliția umbla să-i adune. Lagărul nostru din vis e plasat într-un luminiș din pădure și este format din barăci, cu dormitoare lungi și cu spălătoare cu câte 50 de chiuvete (ca cel de la Suzana, din prima tabără în care m-am dus la 9 ani; a fost și ultima.) Sunt împreună cu un grup de japoneze care vorbesc engleza, dar nu știu franceză și germană, așa că eu mediez cu elvețienii care ne aprovizioneză la poartă și care lucrează onorific în social. Iau în primire alimentele, cu mască și de la distanță. E o ambianță de tabără pionierească: japonezele sunt vesele. Câteva peste 50 de ani au dinții strâmbi, dar râd cu poftă și fac practical jokes. Între ele circulă o enigmă hazlie: cine l-a „lichidat” pe singurul bărbat din lagăr, dat dispărut. Poliția face anchetă. Stéphane, elvețianul care face transporturile cu un minibus, după ce îmi livrează containerele etanșe cu mâncare, mă trage între copaci, afară din luminișul cu lagărul. Îmi spune ceva confidențial. Își scoate masca. E oacheș, păr negru lunguț și ondulat. E ras proaspăt, zice că azi și-a ras barba. A păstrat doar o mustață mică. E ca un țigan frumos. Clar, e elvețian din naștere, căci vorbește perfect franceza, e școlit. Îmi arată niște bilete. De operă, zice el. Se dă un spectacol cu două piese Wagner la opera amenajată în gara minusculă a stațiunii. Pentru personalul de ajutor corona. El mă invită la operă și îmi spune cum să fac ca să ies neobservată din lagăr. Îmi va lăsa o bicicletă la copacul ăla, cu care să vin după-masă la gara din oraș pe poteca aia. „Opera va dura mult”, zice. Sunt încântată, accept imediat. Offf, mai ies și eu din restricții. Îi spun: „Dar putem să plecăm când ne plictisim. Eu am văzut una-două opere de Wagner, sunt grandioase, înălțătoare, dar durează mult.” El: „Eu stau până la sfârșit. Îmi place opera și mai ales Wagner.” „OK, super, așa rămâne, pe mai târziu!” Îmi fac gânduri de bine: ce țigan reușit, și elvețian caritabil pe deasupra! Cu ce să mă îmbrac? M-au încartiruit aici la grămadă, n-am apucat să iau cu mine decât literalmente o boccea! Într-o păturică! – Ha-ha-ha, la ce visează o pasăre călătoare și cântătoare! – Și iubitoare și migratoare! Și captivă-n colivie…
– Ç’a été bon le weekend? – Plutesc de prea bine! Mi-a curățat el portocala și mi-a desfăcut-o pe farfurie ca o floare. Cine mi-a mai cojit mie vreodată fructele? Doar părinții în copilărie. La Niort am fost purtați pe canale cu gondola și am devenit romantici de parcă am fi fost la Veneția… Locul este miraculos! Seara am făcut pe cocheta și l-am întrebat ce rochie să-mi pun. „Pe asta”. Îi plăcuse cea bleumarin dintr-o poză. „Ce frumoasă ești!” Nici cu un sfert de secol în urmă nu mi-a spus vreun bărbat ceva așa de frumos, uitându-se liniștit în ochii mei. Am schimbat registrul pe intimități delicioase. Sper să nu fie doar un vis. Dacă rezistăm un an vom reveni la aniversare pe Sevra Niorteză. – Splendid! Ce va să zică puterea cuvântului magic și a gestului bine nuanțat! Sigur veți rezista! Sunteți doar „beligeranți” la maturitate. [pauză] Dar ai și tu grijă de locurile pe care le-ați dobândit în Franța. Nu le umbri cu vorbe ce-și pierd rezonanța.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
