„Sunt oare în Israel maimuțe makak?” de Gheorghe Miletineanu

27
maimute makak

Rândurile care urmează nu sunt o cronică teatrală – nu sunt ceea ce cred eu că trebuie să fie o cronică teatrală, nu sunt ceea ce încerc să materializez săptămână după săptămână în publicația „Leviathan”; hai să numim rândurile de mai jos „pagină de jurnal”.

În 1986, Nissim Aloni, pe care am avut recent prilejul să-l prezint cititorilor publicației, a început să pună în scenă la Habima o nouă piesă a lui; se pare că în acel moment textul nici măcar nu era încheiat; dramaturgul a repetat cât a repetat, nouă luni de zile, n-a izbutit să-și termine piesa –  apoi proiectul a fost abandonat; nimeni nu e dispus să cerceteze dacă el a fost abandonat din pricina unor dificultăți organizatorice obiective sau pentru că realizatorii au înțeles într-un târziu că proiectul nu are nici o șansă să ducă la un succes; în 2021 Teatrul Național a decis să-l ducă până la capăt, considerând piesa „o capodoperă cu defecte” și, poate, considerându-se, cel puțin în parte, răspunzător pentru faptul că din 1986 și până în 1998, când a murit, Aloni n-a mai scris teatru.

Ca omagiu adus unui scriitor socotit astăzi un clasic, hotărârea aceasta luată de Habima nu poate fi decât salutată – ea ține de altfel de obligațiile culturale ale primului teatru al țării. Ce a produs acest omagiu e însă, vai!, mai mult decât discutabil…

Am văzut aseară Sunt oare în Israel maimuțe makak?, într-una din sălile mici ale teatrului. Ei, aici încep problemele…

„Preistoria” din 1986 a spectacolului se povestește de către Habima nu numai în programul de sală, o foarte generoasă foaie A4 întreagă (!), ci chiar în spectacol; lipsește însă precizarea dacă realizatorii au avut la dispoziție un text încheiat al piesei, sau a trebuit să-l completeze ei înșiși, folosindu-se eventual de notițe manuscrise ale dramaturgului. În orice caz, și cu amănuntul ăsta încep, montarea e fioros de lungă pentru vremurile noastre – se joacă – un text dificil – timp de două ore fără pauză, asta e extenuant chiar pentru un spectator „de meserie” ca mine, călit în decenii.

Piesa lui Nissim Aloni e, așa cum mă așteptam, un text 100% suprarealist; ea nu are un „subiect”, un fir epic clar, o acțiune care poate fi povestită; ea nu-i decât o alăturare de scheciuri fanteziste, care pretind să încerce a defini – pe cale poetică – identitatea națională a țării. Doi nemți, Werner și Karl-Heinz, urmăresc aceste scheciuri, probabil cu scopul de a crea pentru ele un efect de distanțare. Un același actor îi întruchipează în spectacol pe evreul Leibu Spivak și pe arabul Rashid Ibn Kaison – e un simbol atât de străveziu că nu cere nici un fel de explicații. Mai apar în spectacol, pe lângă cei câțiva care încearcă să descopere și să definească identitatea națională a israelienilor, Iisus, Iuda Iscariotul, Martha și Maria.

În foaia care servește spectacolului drept program de sală este rezumată în șase rânduri „acțiunea” piesei. Traduc aici conștiincios aceste șase rânduri, cu toate că nimic din ce e povestit acolo – credeți-mă, nimic – nu capătă o expresie scenică limpede pentru spectatori.

„Trupa ambulantă de actori a antreprenorului american Oscar McMendel călătorește prin Europa din oraș în oraș și prezintă un spectacol distractiv plin de cruzime despre suferințele evreilor de-a lungul istoriei. Intrarea în trupă a palestinianului Leibu și a creștinei Maud lovește în autoritatea israelianului Loth, vedeta trupei. Apariția neașteptată a lui Franz, în trecut comandantul, socotit mai înainte mort, unui lagăr de concentrare, tulbură sufletul bufonului Beato, care a avut cândva cu acest Franz un roman interzis. Un cuplu misterios de ucigași care urmărește trupa amenință să conturbe viața întregului grup.”

Repet, și sper din tot sufletul să fiu crezut, că nimic, chiar absolut nimic din toate astea nu răzbate inteligibil în spectacol. Acesta e pus în scenă pe un text redactat de Dori Parnes și de Mark Parhomovski, regizorul montării. Nu are sens să-i enumăr aici pe toți realizatorii spectacolului –  mai sunt 14, pe lângă cei numiți mai sus.

Montarea se desfășoară, precum am menționat mai înainte, într-una din sălile mici ale Teatrului Habima; parte din acțiune se desfășoară pe scenă, parte din acțiune în sală, unde se află, în stânga și în dreapta, doar două „calupuri” de scaune, care lasă între ele un spațiu măricel de joc. Se circulă, firește, și de jur împrejur, ba chiar și pe pasarelele care înconjoară la etaj sala, prin spatele spectatorilor care au locuri acolo. Singurul element de decor este o uriașă stea în șase colțuri confecționată din șipci, la intersecțiile cărora ard beculețe. Costumele sunt, în schimb, deosebit de arătoase. Cânticele și dansuri – toate foarte reușite – sunt presărate de-a lungul întregii montări; ele nu contribuie în nici un fel la transmiterea vreunei idei, sunt numai foarte agreabile numere de cabaret.

Cei 14 actori distribuiți în spectacol își dau toți sufletul, cu talent și cu exemplară profesionalitate, ca să confere puțină viață siluetelor sumare pe care le au de interpretat, mai toți cântă și dansează foarte bine, și mai toți au o vorbire defectuoasă care face textul adesea ininteligibil. Nu văd de ce i-aș enumera aici pe toți.

Necazul e că spectacolul ăsta nu comunică privitorilor nici un gând, nici un „mesaj”. Da, la întrebarea din titlul piesei, aceasta dă, în cele din urmă, un răspuns afirmativ – prezența maimuțelor makak în Israel confirmă „normalitatea” și viabilitatea populației acestei țări, – populație în majoritate de imigranți – în rând cu popoarele din alte țări. În 1986 poate că încă nu, în 2021 concluzia asta mi se pare cam puțin pentru un spectacol de două ceasuri.

Reacțiile publicului la spectacol – o premieră absolută cu un Nissim Aloni trezește interes – sunt grăitoare: la începutul serii se aud, relativ des, chicoteli într-o parte sau alta a micii săli; nu întotdeauna se poate înțelege ce anume le-a stârnit; unele par reacții de bunăvoință, de amabilitate; pe urmă însă nici măcar vorbele de duh evidente din text nu mai deșteaptă asemenea reacții – urmărirea montării a început să obosească.

Ținând seama de faptul că piesa e surrealistă, nu-i reproșez că e oarecum incoerentă, nu-i ceream nici să conțină dialoguri de Ibsen sau de Camil Petrescu, dar mi se părea legitim să aștept de la ea o logică poetică citeață; ea însă lipsește cu totul. În lipsa transparenței, actul de nobilă reconsiderare întreprins de Teatrul Național se pierde, după mine, în van; păcat!

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.