Povestite din generație în generație, legendele nu mor, iar eroii lor nu pot fi uitați. De exemplu, în epopeea Ergenekon, muntele de fier a fost topit cu șaptezeci de guri de foc puse în șaptezeci de locuri, până s-a deschis suficient spațiu pentru a trece o cămilă încărcată cu bagaje. Deși toate legendele stau sub semnul supranaturalului, referindu-ne la oameni dar și la faptele lor, ele sunt citite și de generațiile de azi, suprapunându-se într-un anume fel cu poveștile SF. O întrebare îmi trece prin minte: Să credem sau nu în legende? Aș zice, desigur, da! Să ne gândim că ele au o bază reală, sau unele dintre ele sunt chiar reale. Drept exemplu, strămoșii noștri turci au ieșit din Asia Centrală așa cum este descris în epopeea Ergenekon. Povestea Leylei și a lui Mecnûn care stă sub semnul legendei, seamănă cu marile povești de dragoste din literatura lumii și aș aminti de Tristan și Isolda sau Ferhat și Șirin, și nu în ultimul rând, de Romeo și Julieta, a căror poveste este asemănătoare cu cea a Leylei și a lui Mecnûn, despre care vom afla în cele ce urmează. Aș mai exemplifica cu unul dintre tabu-urile încălcate în legendele Erzurum, și anume, neascultarea cuvântului tatălui. Ascultarea sfaturilor părinților reprezintă unul dintre comportamentele frumoase pe care le transmit legendele, pentru că ele reprezintă o sumă a experiențelor de viață. Drept urmare, cei care încălcau tabu-ul aveau parte de diverse pedepse. Motivul transformării în stană de piatră este unul extrem de comun printre legendele turcești. Am ales un fragment dintr-o astfel de legendă:
„Un bărbat locuia într-un sat numit Kızmusa, aflat în districtul Karayazı din Erzurum. Acest bărbat era un sfânt, dar fiica lui nu-i asculta cuvântul. În același sat era un tânăr pe nume Musa (Moise) care iubea această fată și cu care se întâlnea în secret. Într-o zi, tinerii se înțeleg și fug. Când tatăl fetei și-a dat seama că au scăpat, nu a plecat după ei. Sătenii au venit și au spus: «Dă-ne voie să mergem, să-l ucidem pe Moise și să-ți aducem fiica». Tatăl fetei le-a spus: «Veniți, stați jos, ei nu pot scăpa». Dimineața, sătenii au zărit două persoane în afara satului. Când s-au apropiat, au văzut că erau băiatul și fata pietrificați. Din acea zi, numele acestui sat a rămas Kız-Musa («Fata și Moise»). Și acum îi poți vedea pe acești tineri pietrificați, la intrarea în sat.” (Seyidoğlu, 2005: 199–200).
Această legendă explică, pe de o parte, semnificația numelui satului și, pe de altă parte, motivul existenței, aproape de sat, a două roci care seamănă cu două forme umane. Mesajul transmis este important, în sensul că trebuie ascultat cuvântul părintelui, căci dacă sunt încălcate tradițiile sociale, Dumnezeu va fi mânios și îi va pedepsi pe rebeli. De secole, popoarele turcice, arabice, persane și urdu știu povestea de dragoste a doi tineri, Leylâ și Mecnûn, care a avut un final tragic, ca în tragedia shakespeariană Romeo și Julieta, dar în alt context. Este posibil să interpretăm astăzi această poveste-mit în diferite moduri, prin intermediul textului lui Fuzûlî, pseudonimul poetului și filozofului azer și otoman Muhammad bin Suleyman. Poemul Leylâ şi Mecnûn, scris cu o jumătate de secol înainte de Romeo şi Julieta de Shakespeare, a avut o atât de mare influenţă încât, până astăzi, sute de poeţi din Orient au încercat să creeze opere cu aceeaşi tematică, dar nici una din acestea nu a ajuns la nivelul operei lui Fuzulî. Nu întâmplător este faptul că prima operă pusă în scenă în Orientul Apropiat, în anul 1908, a fost Leyla şi Mecnûn, având la bază poemul lui Fuzulî.
Povestea Leylei și a lui Mecnûn a apărut, evident și în literatura turcă, iar Gülșehrî este cel care spune prima dată această poveste. În Mantıku’t-tayr, el rezumă povestea celor doi tineri, Leylâ și Mecnûn, în șaptezeci și nouă de versuri, ca simbol al îndrăgostiților. Apoi, Âșık Pașa, în Garibnâme, reia același subiect în treizeci de versuri. Mai târziu, și alți poeți își amintesc de dragostea dintre Leylâ și Mecnûn, ca o poveste reprezentativă pentru lucrările lor (de exemplu, Șemseddin Sivâsî în İbretnümâ și Mir’âtü’l- ahlâk; Nâlî în Tuhfe-i Dilkeș; Șeyh Galib în Divan). Edirneli Șâhidî (Șâhidî din Edirne) a fost, în literatura turcă, primul poet care a scris povestea Leylâ și Mecnûn ca un mesnevi (1), în Gülşen-i Uşşâk. Cea mai frumoasă lucrare de tip mesnevi despre Leylâ și Mecnûn a fost scrisă de Fuzûlî, corifeul poeziei clasice azerbaidjene. Este considerată una dintre cele mai mari creaţii ale literaturii mondiale. Există o variantă a poveștii în literatura populară turcă, în proză sub titlul Hikâye-i Leylâ ve Mecnûn (Povestea lui Leylâ și Mecnûn) (Özege, II, 566).
Mangalia, 20 aprilie 2020
________
(1) mesnevi (mesnevi), arabă, mes̱nevī. 1. subst., literatură – O formă de versuri a literaturii de divan, fiecare având o rimă separată. 2. – Denumirea generală a lucrărilor de acest tip. Sursa: https://sozluk.gov.tr/
Surse: https://www.biadana.com/yasam/leyla-ile-mecnunun-hikayesi
http://technomekani.blogcu.com/leyla-ile-mecnun-hikayesi/11216701
Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir
