Yehoshua Sobol, „Pământ subțire” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

30
aruncator rachete cronica teatru miletineanu

cronica de teatru logo leviathanPoziția lui Yehoshua Sobol în cultura israeliană îmi îngădui s-o numesc paradoxală. Este, după mintea, priceperea și gustul meu, cel mai de seamă dramaturg contemporan din țară, a dat teatrului israelian câteva dintre cele mai importante texte ale lui, considerate astăzi, cu temei, lucrări clasice (Noaptea lui douăzeci, Noaptea lui Weininger, Ghetto, Palestinianca), este jucat în toată Europa (Dortmund, Mannheim, Oslo, Düsseldorf, Basel, Viena, Amsterdam) și în Statele Unite, dar apare destul de rar pe afișele teatrelor din Israel și premierele lui, atunci când au loc, nu sunt întâmpinate cu surle și trompete ca producțiile, mult inferioare, ale celor mai mulți dintre confrații scriitorului. Îmi pare rău, dar pentru acest trist fenomen nu pot oferi o explicație satisfăcătoare. „Nimeni nu-i profet în țara lui.”

Prezența unei piese de Sobol pe afișul Teatrului Tmuna, care promovează intens o dramaturgie originală prezentă rareori în repertoriile marilor teatre de pe meleagurile acestea, are pentru mine semnificația unui remarcabil eveniment.

Deocamdată, n-am izbutit să aflu dacă e vorba de o piesă (relativ) nouă a autorului sau de recuperarea unui text mai vechi, dar nejucat, sau jucat foarte puțin.

Piesa reprezintă reconstituirea scenică a unei lungi conversații telefonice care se poartă între un soț plecat în străinătate (nu se precizează unde, dar s-ar spune că  vorba de o țară „în curs de dezvoltare”) și soția lui care a rămas în Israel. Soțul e doritor să-și vândă peste hotare invenția – un aruncător de rachete care funcționează ca un bumerang și întoarce rachetele trimise asupra trimițătorului lor (la drept vorbind, care e utilitatea unei asemenea arme nu mi-e foarte limpede, după cum nu le-a fost limpede nici autorităților israeliene de resort, care au refuzat s-o achiziționeze; bănuiesc că sugestia lipsei de sens a unei asemenea arme reprezintă, în intenția autorului, o metaforă a eșecului profesional al inventatorului). Soția rămasă în Israel e actriță, a primit recent rolul Norei în Casa de păpuși a lui Ibsen, are și un contract cu televiziunea și susține că se află într-un moment important, de vârf, al carierei ei artistice, dar mărturisește mai târziu că a încetat să creadă în vocația ei artistică. Piesa îi dezvăluie pe amândoi eroii ca pe niște păguboși, mai degrabă niște ratați în profesiile lor respective. Este pomenit și un fiu adult, despre care nu e limpede dacă s-a realizat sau nu.

Toată convorbirea este, în esență, o încercare patetică a celor doi interlocutori de a restabili între ei comunicarea care va fi fost cândva, o comunicare de mult încheiată; tonul dialogului se menține relativ amical, în ciuda reproșurilor aprige pe care cei doi și le adresează tot timpul reciproc. O anumită apropiere între cei doi se reîncheagă, totuși, către sfârșitul convorbirii, o apropiere întemeiată pe conștiința eșecului în viață și a singurătății amândurora. Sentimentele care mor „de moarte bună” nu se lasă readuse la viață, chiar dacă ele trezesc ambilor interesați nostalgie, chiar dacă ei se simt, amândoi, izolați și fără credință în ceea ce fac în meseriile lor ca să supraviețuiască…

„Pământul subțire” este terenul șubred pe care s-a clădit cândva relația dintre cei doi eroi, a cărei lipsă de trăinicie e alimentată și intensificată de lipsa totală de interes a fiecăruia dintre ei pentru munca pe care o face celălalt.

Textul confirmă știința și măiestria unui dramaturg de mare talent și posesor al unei bogate experiențe profesionale. Dar am să mint dacă am să afirm că, deși se urmărește cu interes constant aproape o oră întreagă, acest text mi-a dezvăluit adevăruri pe care nu le bănuiam despre cum se sting încetișor cele mai înfocate sentimente dacă ele nu sunt întemeiate și pe altceva decât atracția fizică și sentimentală reciprocă. Emoție veritabilă inteligentul dialog nu stârnește.

Cei doi actori care susțin rolurile din piesă sunt doi profesioniști serioși, stăpâni pe uneltele lor profesionale. Jocul lor exprimă cu exactitate intențiile deslușite de autor în comportarea celor doi eroi. Avrum Horovitz, în rolul celui care a reinventat bumerangul, comunică deosebit de convingător vârsta și deziluziile personajului, și foarte convingător dorința lui de a comunica la fel ca odinioară cu soția de care e în fapt despărțit. În rolul acesteia, Marina Shoif aduce prestanța actriței, inteligența și sensibilitatea acesteia, poate ceva mai puțin disperata ei încercare de a părea un om împlinit, deși personajul se simte ratat. Între manierele de joc ale celor actori există o subtilă diferență, care priește adevărului relației scenice dintre personajele lor – femeia e mai elaborată, mai stăpână pe mijloacele ei, bărbatul e, cel puțin în aparență, mai spontan, mai puțin sub autocontrol. Dacă am să afirm însă că jocul eroilor expimă și febra mistuitoare a dorinței de a retrăi trecutul, sentimente arzătoare care încă se simt, chiar dacă acum ele abia mai pâlpâie, am să exagerez mult. E drept că publicul din seara în care am văzut eu spectacolul a fost în două rânduri avertizat că vede reluarea, după o lungă întrerupere, a unui spectacol mai vechi.

Ce se poate spune despre decorul spectacolului (Ariel Tal-Arbiv), și despre modul în care el utilizează recuzita? Când intră în sală, spectatorul vede în centrul scenei, pe un practicabil, o sumedenie de valize și valijoare de tot soiul. În cursul acțiunii eroina ia geamantanele de la locul lor, le răspândește pe toată scena, le deschide și scoate din ele ca să le pună alături fel de fel de haine. Dacă realizatorii spectacolului (regia – Alma Weich-Hoshan) au văzut în această acțiune fără scop o metaforă a unei idei, trebuie să recunosc că mie personal îmi scapă și ce metaforă, și a cărei idei.

Bun, am înțeles – cu anii sentimentele se uzează și ele și, în absența lor, conștiința ratării devine mai puternică decât oricând. Cu tot respectul pentru Yehoshua Sbol, împărtășindu-mi numai adevărul ăsta, pe care mulți l-au descoperit cu amărăciune din experiență proprie, și mulți alții îl cunosc din nenumăratele opere literare (dramatice) în care e consemnat, el mi-a oferit mult mai puțin decât așteptam din partea lui. Iar realizatorii spectacolului, care au dovedit și dovedesc dăruire autentică și meșteșug și sunt, pe câte văd, foarte lăudați în presă, nu parvin să suplinească ceea ce lipsește din piesă.

Tel Aviv, Israel

1 COMENTARIU

  1. Reconfortantă lectura cronicilor de teatru ale domnului Gheorghe Miletineanu. Parcă aș fi fost în sala de teatru respectivă, Felicitări!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.