Motto: Inima unui Sfinx este în formă de romb.
”…Imaginea reală simte nevoia unui suport mental; oricât de versat ar fi el, trebuie să fie în stare să construiască realul. Nu reușește, atunci înseamnă că totuși cel de-al treilea ochi pe care fiecare dintre noi îl avem, devine inutil, ba mai mult, ne-ncurcă: privește fără să vadă și vede fără să știe. Păcat vechi de când lumea și pământul, supralicitarea ca mângâiere a orgoliului naște de cele mai multe ori o aură a sublimului și atunci iată cum apare efectul bumerang. Aș fi vrut să-ți trimit o scrisoare frumoasă după atâtea săptămâni de tăcere, dar de cele mai multe ori cuvântul este înșelător, iar privirea-i vicleană! Inocent ca un copil rămâne totuși sufletul. Dar cât de greu se face înțeles!”
”…Sfinxul devine treptat om bun la toate: încrucișează spada cu Marele Anonim, întoarce timpul la origini și lovește cu toată puterea Infinitul. Iar eu sunt acolo ca să-l primesc și să-l mângâi pe creștet: «Bravo, ai crescut mare!» Oare ce altceva mi-aș mai putea dori? Jocul ideilor mă atrage și mă cheamă, dar albul colilor de hârtie mă oprește parcă. Mă lovesc de mine însumi asemenea semințelor de rodii, mă nasc zilnic prin implozie și mă risipesc prin semne de-ntrebare. Te întreb pe tine: ce a fost la început Mitul sau Ideea? Picătura din laptele Căii Lactee a hrănit un spirit. Să fi fost eu acela?”
Rămăsesem câteva minute cu acele pagini în mână. Recunoscusem repede scrisul tatălui meu, un scris ordonat cu litere ușor aplecate spre dreapta, care-mi amintea de lunile de armată: îmi scria săptămânal, dar niciodată nu descoperisem în rândurile lui idei care să mă conducă spre o oarecare profunzime filozofică. Tatăl meu enigmatic? Credeam că-l cunosc bine, dar acele rânduri se transformaseră pentru mine într-un veritabil butoi al Danaidelor. Sortit sunt să nu pot umple niciodată acest miraculos univers; mă simt asemeni lui Tantal, iar în munca lui Sisif cred că era un mic copil.
”…Mă tot întreb ce anume te-a speriat de nu mi-ai mai adresat un rând măcar? Parcă te-ai fi refugiat în spatele unei stampe japoneze cu imagini în alb și negru, dar umbra care mi se oferă îmi adâncește și mai mult nesiguranța. Calc pe un nisip mișcător și-ncerc să prind Fata Morgana. Recunosc: nu te voi întreba niciodată nimic, dar nu voi sta deoparte când mi se oferă în dar libertatea frazelor și când fosforul joacă-n limbi de foc perpelind metafora, lăsând la copt ideea. Nu încerca să te ascunzi: ispita a fost întotdeauna arma Necuratului și zău, cu mâna pe inimă o spun că mă voi da de trei ori peste cap și-am să-ți apar acolo unde nici cu mintea nu gândești…”
Da, o scrisoare pe care n-o mai trimisese sau o simplă ciornă? Mă uit la dată: eram copil pe-atunci, hoinăream cu el prin parcuri, mergeam la filme, vizitam expoziții. Copilărisem cu el, întinerise odată cu mine, mă maturizasem odată cu el, dar niciodată nu gândisem că peste ani îi voi descoperi și alte valențe spirituale decât cele la care m-aș fi așteptat. Tentat am fost la început să cred că am dat peste un manuscris, dar cele câteva pagini răzlețe semănau mai degrabă cu o nevinovată corespondență, pretextul unor scrisori literare în stilul celui mai cuminte gen literar.
Găsisem însă și câteva plicuri cu adresa tatei, scrisul curat și îngrijit, cu o caligrafie demnă de invidiat îl zărisem totuși undeva, o fracțiune de secundă parcă-mi apăruse-n față și chipul care s-ar fi putut apleca asupra acelor rânduri, dar oare unde-l zărisem?
”…Enigmatic? Nu sunt asemenea Herei să pot afla totul dintr-o singură privire și dacă totuși presupunerile presează, rar reușesc să dau frâu liber certitudinii. Suspiciunile planează asemenea unui condor, iar nereidele chemate-n ajutor m-au lăsat în mijlocul drumului să-mi construiesc singură supozițiile. Parcă mi-ai fi trimis așa, într-un «joc secund», scaunul electric, suport al șocurilor pe care ai de gând să mi le aplici. Te avertizez însă: nu-mi vor găsi spiritul acasă, iar fizic nu m-am născut încă. Aștept totuși rânduri nevinovate ca o prietenie sinceră, rânduri pe care Sfinxul să le plămădească-n spirit și sinceritate. La rându-mi voi aprinde mai departe grăuntele de fosfor și voi oferi vestalelor care-mi stau în preajmă limbile de foc pe care cu credință le apără. Somnul brâncușian despre care-ți amintisem în trecut-am scrisoare nu este decât o idee. Palpabilul se conturează desăvârșit într-un Cap de copil și-n binecunoscuta Rugăciune. Enigmatici ca zâmbetul Giocondei, candizi și inocenți ca ochii preacuratelor de pe crucile de lemn din zona Hobița rămân totuși ochii Domnișoarei Pogany. Ți-am dat un indiciu; trimite-mi rogu-te cheia privirii-veghe…”
Cheia privirii-veghe! Mă aflam de câteva ore bune în biroul tatălui meu și găsisem cheia. Nu a privirii-veghe, dar găsisem cheia acestui minunat univers spiritual pe care tatăl meu îl crease odată cu existența acestor scrisori. Poate că n-aș fi căutat prea mult în camera lui, dar în joaca ei, viața îți deschide cele mai nebănuite căi și, fără voia mea, fusesem antrenat de redactorul-șef al cotidianului la care lucrez într-o acțiune zic eu, ceva mai specială: îmi solicitase un interviu cu ”cel mai cunoscut critic al artei plastice” cum îi plăcea lui să spună, pe care-l avea la ora actuală județul nostru. Aveam la dispoziție cinci zile, eram obișnuit cu ciudățeniile lui, nu mă prea mirase propunerea lui, așa că, înarmat cu un reportofon pornisem la lucru. Nu-mi dăduse nici cel mai mic indiciu, enigmatic, mi-l solicitase doar.
Nu știu de ce dar de câte ori aud de un artist plastic, ori un critic de acest gen, imaginea care-mi apare-n minte este a unui bărbat robust, obligatoriu cu barbă și cu luleaua-n colțul gurii, cu mânecile suflecate și cu sprâncenele neapărat stufoase, mai veșnic încruntate. Imaginea aceasta-mi persistă din copilărie când, alături de tata vizitam expozițiile de sculptură din orașul nostru. Nu era expoziție la care să nu mergem, iar tata, așa ca o justificare parcă, îmi spunea:
– O să-ți prindă bine odată, ai să vezi.
Acum se pare că-mi folosea această ciudățenie a lui, pentru că, de câteva săptămâni mă ocupam de pagina culturală a cotidianului nostru. Acceptasem să realizez acest interviu, îmi imaginam chiar că-mi va deschide ușa un bărbat înalt, cu barba ușor neîngrijită, cu palme mari și degete noduroase, cu o privire dacă nu încruntată, atunci sigur iritată. Mi-a deschis însă o făptură minionă, cu ochii vii și privirea blajină, cu un zâmbet debordant care-i lumina întregul chip. I-am sărutat mâna, iar doamna din fața mea nici n-a așteptat să-i spun introducerea pe care mi-o pregătisem mai ceva ca un elev.
– Știu ce te aduce la mine, nu mai fi protocolar. Poftim, intră și fă-te comod.
Pășisem într-un vestibul decorat în cel mai abstract stil posibil, dar având în vedere în casa cui mă aflam, totul mi se părea cât se poate de normal. Mă invitase în sufragerie, o cameră parcă mult prea mare pentru ființa minionă care-mi devenise interlocutoare. ”Oare cât timp îi trebuie ca să ajungă la bibliotecă?” – gândisem tâmp, sorbindu-mi cafeaua.
Un perete întreg adăpostea o bibliotecă, iar dacă m-aș fi apucat să mă uit mai atent, cred că n-aș fi găsit nici cel mai mic spațiu liber. Trecusem la interviul propriu-zis și aveam să aflu pe rând amănunte din adolescența ei, din anii de studenție, clipe pe care simțeam că și acum, ajunsă la anii senectuții, le trăia cu aceeași intensitate. Dintr-o cameră alăturată adusese o cutie, ceva de genul unei mici valijoare, din care, cu mișcări grațioase, începuse să scoată pe rând tăieturi din ziare, reviste vechi, cronici care-i purtau semnătura, alocuțiuni la vernisaje de expoziții, articole care vizau tocmai influența acelor expoziții asupra vieții culturale locale. Atenția mi-a fost însă atrasă de câteva file împăturite cu grijă, pe care un scris foarte cunoscut mie așternuse câteva rânduri. Am încercat să desfac ușor acele file, dar cu un gest subtil, cu un zâmbet candid și cu mișcări delicate de o rară finețe, interlocutoarea mea mi le-a luat din mână, le-a amestecat printre tăieturile din ziare peste care mă uitasem deja și le-a așezat cu grijă pe colțul opus al mesei. Am privit-o întrebător, dar menținându-și zâmbetul, s-a mulțumit să-mi răspundă:
– Nimic deosebit, fără legătură cu ce vă arăt eu acum…
Apucasem să zăresc însă câteva cuvinte care mă incitau parcă să citesc în întregime acele pagini: ”…Nu încerca însă… pentru o imagine răsturnată a realității…, iar albul, culoarea neutră a tuturor simbolurilor nu poate…” Ce păcat! Nu m-a lăsat să citesc acele rânduri și cine știe dacă voi mai avea vreodată ocazia să răsfoiesc acele file! Am trecut apoi la alte subiecte, i-am vorbit chiar despre fiul meu de patru ani, despre preocupările lui, se oferise chiar să-i vadă câteva ”acuarele”, cum le spune el petelor de culoare întinse pe planșele de desen. Aveam așadar un motiv plauzibil să revin în casa acestei distinse doamne și, cine știe, cu mai mult noroc în citirea acelor pagini. Mă urmărea obsedant imaginea scrisului acela frumos caligrafiat cu litere aplecate spre dreapta, eram sigur că-l mai văzusem undeva, nu-mi era chiar străin. Așa începusem eu într-o zi să caut în biroul tatei și peste ce dădusem?
”…M-ai acuzat subtil că frământ ideea și mestec prea mult gândul, dar crede-mă, nu pot altfel. Ar fi o impietate, o maltratare a colilor imaculate dacă nu le-aș împărtăși simțirea ca idee și gândul ca suflet. Nu frământ ideea, o mestec până ce simt că seva ei mi-a pătruns în cele mai îndepărtate celule, iar neuronii mei sunt îmbibați cu cea mai dulce metaforă pe care aș putea să ți-o trimit. Iar te-am speriat și nu-mi vei mai răspunde. Te vei refugia din nou în colțul întunecat al camerei și doar limbile unui foc imaginar îți mai luminează chipul. Lasă-mă să-l intuiesc măcar, un contur, ceva să-mi demonstreze că nu corespondez cu o himeră, o privire care să mă adâncească și mai mult în ochii Domnișoarei Pogany. Primesc provocarea înțelegându-l pe Brâncuși prin infinitul coloanei și tăcerea mesei cunoscute de la Tg. Jiu, furându-i sărutul din poartă, și perfecțiunea din Portret de femeie. M-a atras mereu universul lui complex și uneori abstract, absolutul ca perfecțiune, materia ca artă și viață…”
Da, recunosc: încă nu-l cunosc pe tatăl meu. Odată cu aceste pagini, bărbatul pe care l-am știut o viață doar preocupat de mine mi se înfățișa acum cu alt chip. Nu mi-l amintesc să fi avut vreodată în preajma lui vreo femeie și, totuși, el scrisese cuiva. O dată, copil fiind îl întrebasem:
– Tată, mama mea a murit?
Privirea-i tăioasă mă fulgeră din cap până-n picioare, iar vocea-i baritonală îmi plesni auzul cu cea mai dură frază pe care am auzit-o vreodată:
– Mai mult: nici nu s-a născut încă!
Ani în șir am rumegat cuvintele lui fără să le aflu un sens verosimil, iar acum, noua descoperire îmi oferea un bărbat cu totul necunoscut mie. Obsesia acelor file văzute-n treacăt îmi condusese din nou pașii spre casa ei, iar de data aceasta fiul meu avea să fie motivul revenirii mele.
– Acesta este micul meu artist? – ne întâmpină ea surâzătoare și-i ciufuli părul lui Mihai.
Îi cercetă atentă cele câteva desene și acuarele, mâzgălituri, nici nu mai știu cum să i le numesc, ba se oferise să-i îndrume puțin pașii mai departe.
– Talent are, linie cromatică știe să realizeze este păcat să nu persevereze – conchise ea.
Eu ardeam însă de nerăbdare să răsfoiesc acele pagini și, așa, ca din întâmplare i-am cerut să ne mai uităm puțin peste materialele care-mi serviseră pentru interviu. Îmi adusese iarăși acea mică valijoară, iar eu începusem să răsfoiesc febril, căutând acele pagini care mă obsedau. Zadarnic însă: precaută, le îndepărtase din cutie, cine știe, poate chiar din seara interviului. Rămăsesem cu un gust amar, al neîmplinirii gândului ascuns. La ieșire observasem pe o măsuță din vestibul un ”Cap de copil”, o reproducere a sculpturii lui Brâncuși. Mi-am amintit că-n copilărie aveam și eu acasă o reproducere fidelă în miniatură a ”Coloanei Infinitului”. Mă mai jucam uneori cu ea, dar numai când tata nu era acasă. Văzându-mă cu ea în mână, mă apostrofa de cele mai multe ori:
”Asta nu este jucărie, copile, asta este viață!”
Mihai mă trezise însă din amintiri și trăgându-mă de mână pe stradă îmi spuse:
– Parcă ar fi o bunicuță.
Apoi continuase:
– Tati, unde este bunica mea?
”Dar mama mea unde este, fiule?” – îi replicasem în gând.
*
– Nu era o vanitate pur masculină, orgoliul pe care odată bandajat încerci să-l oferi trufanda. Era ceva mai mult, ceva palpabil, viabil, nu doar un simplu exercițiu de logică. Fuga de sine și descoperirea Eului interior aproape că nu erau compatibile, dar eu trebuia să-ncerc. Este lucru mare să vrei să-ncerci, mai ales când dezorientarea scutură din temelii și fragilul suport moral.
Trase lacom fumul, parcă în răzbunare pe țigară, pe sine, pe viață și se apropie de fereastră. Îl priveam din profil, iar imaginea care mi se contura, abia dacă mai păstra ceva din Tudor, cel din anii studenției. Mi-l amintesc doar cu capul plecat citind și recitind cursuri, iar autoizolarea în care se refugiase era tot timpul prilej de glume pentru colegi: ”O să ajungi să te-nsoare «Babele», «Sfinxule»!” – îi strigase unul odată, aluzie mai mult sau mai puțin discretă la desele lui peregrinări montane. Îi priveam acum părul încercând să găsesc un singur fir măcar ce mi-l putea aminti pe Tudor cel din ani adolescenței; albul care mi se înfățișa îmi demonstra că timpul n-a stat degeaba. De câțiva ani ne întâlneam săptămânal la câte o partidă de șah și-o ceașcă de cafea, dar niciodată nu reușeam să aflu prea multe lucruri despre viața lui. Știam că la absolvire alesese Bucureștiul, dar peste ani îl zăream tot mai des prin T…
După un timp continuase:
– Monedă depreciată, fără putere convertibilă, fuga de singurătate nu reușește întotdeauna să schimbe personalitatea individului. Oglinda retrovizoare arată cele mai ascunse riduri ale sufletului, chiar dacă încerci să te autosugestionezi, riscul tot viață se numește. Condamnat ești parcă să-ți cântărești zilnic incapacitatea și să-ți măsori veșnic teama de eșec. Ai trecut vreodată prin asemenea situație? Ani la rând m-a urmărit întâmplarea aceea din facultate. Dar dacă pe undeva Emilia avusese dreptate, dacă incapacitatea mea sentimentală se exterioriza tocmai prin neputința de a-mi exprima sentimentele? Și totuși, la doi ani după ce începusem serviciul o întâlnisem pe Adina, iar după vreo patru luni eram deja căsătorit. Grabă, teamă de singurătate, ia-o cum vrei. Se dezvoltase brusc în mine sentimentul patern, îmi doream nespus de mult un copil, dar de fiecare dată mă loveam de NU-ul ei categoric. ”Sarcina este pentru femeile care într-adevăr n-au cu ce să-și țină un bărbat lângă ele. Nu-i cazul meu” – îmi spunea. Acceptase după multe insistențe varianta înfierii unui copil și așa apăruse Vlăduț în casa noastră când abia împlinise cinci luni. Un an și jumătate i se păruse prea mult pentru rolul de mamă, așa că, fără nici un cuvânt, părăsise într-o seară tot: căminul conjugal, orașul, țara. Și iarăși întâmplarea cu Emilia din timpul facultății îmi revenise în memorie. Mă urmărea obsesiv, aproape ca un laitmotiv al incapacității mele sentimentale.
Da, îmi aminteam și eu de Emilia, dar mai ales îmi aminteam întâmplarea care, în final, o determinase să se mute la altă facultate. Nu reușise cu nimic să-l atragă, Tudor rămăsese impasibil la orice acțiune de-a ei. O privire fugară și… cam atât. Cunoșteam aproape toți viața ei personală, nu mai făcea demult un secret din asta, dar dorința de a și-l apropia pe Tudor ne uimise. Înșelătoare dorință! Răbdarea ei ajunsă la maxim lovise într-o zi năprasnic. Când am intrat în sala de curs, pe tablă zărisem scris un catren:
”Totuși nu-nțeleg măi frate
Treaba asta încurcată.
Cum se face că nu… poate
Să curteze el o fată!”
Aluzia era evidentă, toți recunoscusem scrisul Emiliei, așteptam reacția lui Tudor. Viața ei ”tumultoasă” nu mai era demult un secret pentru noi, ne mirasem însă că-l vroia cu orice preț pe Tudor. Va reacționa? Imprevizibil însă, dar stăpân pe sine luă creta în mână, apoi după un timp se apropie așa, ca din întâmplare de tablă și, cu mișcări lascive, greu de imaginat pentru unul ca Tudor, începu să scrie. La început niște litere nevinovate, apoi arma ieși în întregime la iveală:
”Trecea suavă și cochetă
Țintea cea mai înaltă cotă
Dar tot trăind din chetă-n CHETĂ,
Mai prinse treapta de… cocotă.”
Punct ochi, punct lovit. Bravo bătrâne! Cine ar fi crezut? Drept în moalele capului!
– Mă crezi? Aproape toată viața mea epigrama aceea a Emiliei m-a urmărit, în plus, fuga Adinei în străinătate a răvășit și mai mult psihicul meu. Acuză-mă de orice: de imaturitate, de lipsa logicii, de practici adolescentine, dar în acea perioadă a vieții mele am simțit că era singura acțiune salvatoare. Într-o zi, răsfoind o revistă, privirea mi-a căzut pe-un nume și-o adresă. ”Cineva dorește să corespondeze poate din aceleași motive ca și mine, poate aceasta e șansa mea”, gândisem.
Scrisori atât de sensibile, rar mi-a fost dat să citesc. O minte ascuțită, o mână sigură cizelau fraza și-mi trimiteau gândul îmbrăcat în cel mai vaporos veșmânt: metafora. După luni de zile de zbucium interior, iată că realizam acea detașare de cotidian, găsisem într-un fel sufletul-pereche, nopțile-mi erau pline de ea, de scrisorile ei, de gândurile mele. Mă certa uneori pentru scrisorile mele grăbite, unele lipsite de substanță, alteori încerca să aprofundeze până și virgula, iar eu gândeam atunci că-n spatele scrisorilor se ascunde un veritabil critic literar. Jocul nostru epistolar nu permitea însă dezvăluirea profesiei a nici unuia dintre noi, era așa, ceva inedit, un joc în care rațiunea mângâie goliciunea lăuntrică. N-ai simțit niciodată crivățul în suflet? Eu da, vântul neșansei a risipit tot, dar ea s-a aplecat răbdătoare și-a început să rânduiască tot ce-mi stricase viața. Mâna sigură așeza la loc regăsirea de sine, fraza sa era umărul pe care poți plânge, iar ideea, un veritabil suport moral. Mă certase odată: ”Nu sunt adepta unui amalgam de idei neverosimile, nu-mi place să mă joc inutil cu cuvintele, iar ermetismului literar îi găsesc mereu un corespondent în viața cotidiană. Sper că nu ești tu, acela, Sfinxule!” Doream s-o cunosc, să-i vorbesc și uite, asta m-a determinat să părăsesc în final Bucureștiul și să mă mut la T…
Scoase din buzunarul de la piept o hârtie frumos împăturită pe care o mână așternuse poate cele mai frumoase rânduri pe care le citisem vreodată.
”…Nu, de data aceasta te contrazic: sfera și rombul au fost reperele primordiale în opera lui Brâncuși. El de-acolo a pornit, de la banala sferă, cum îi spui tu; dar nu-i deloc banală. De ce contești rombul în opera lui? Ai încercat să vezi și dincolo de sculptură, ai încercat să urmărești linia frântă care se oprește la un prag imaginar dintre real și abstract? Unghiul acela format de laturile unui romb adus la perfecțiune nu-ți sugerează verosimilul în geneza vieții? Este un lucru de mult verificat: românul nostru a cultivat cu pioșenie parcă, rombul. Și știi de ce? Pentru că ai și tu în piept un mic romb care-ți bate secundele și-ți numără anii. Dacă stau să mă gândesc bine este o jumătate de romb cu baza în sus și vârful în jos care este cea mai pură perfecțiune genetică din corpul uman. Vezi o altă formă a inimii noastre decât aceea a unei jumătăți de romb? O mână divină, nevăzută a secționat rombul și a luat o jumătate. A așezat-o în pieptul fiecărui muritor și i-a spus: «Învață-l să trăiască iubind». Mâna sigură a secționat rombul pe orizontală așezând o jumătate la locul firesc. Unde este cealaltă jumătate? Cum poți întregi rombul? Probabil că de-aici vine uneori dorința de a-ți căuta și găsi «jumătatea». Ești adeptul abstractului în viață? Netezește-l puțin, șlefuiește-l și vei avea realul în pura lui perfecțiune. Rombul ca perfecțiune sprijină cerul și fixează pământul la Tg. Jiu: Coloana Infinitului sau fără sfârșit, cum îi spun unii, sincretism total în sculptura lui Brâncuși nu te lasă până nu vezi rombul ca formă și simbolul ca durată.”
Crede-mă, iubeam scrisul ei, mângâiam litera și sărutam virgula, era tandrețea epistolară pe care cu greu reușisem s-o realizez. Psihicul meu altădată labil era stăpânit de ea și mângâiat de Brâncuși. Implozia care parcă mă aruncase la margine de Univers, realizase cea mai strălucitoare gaură neagră care ar fi putut exista. Mă-ndrăgostisem oare? Iubeam metafora și-i mulțumeam că m-a făcut să-l înțeleg pe Brâncuși. Mă mutasem după un timp în T… ca să fiu mai aproape de ea, s-o întâlnesc, iar ei îi scrisesem că sunt nevoit să mă mut cu serviciul în alt oraș. Nu mi-a mai scris o perioadă, dar eu o văzusem însă și eram mulțumit. Rămăsesem aproape o zi întreagă în fața casei ei până-ntr-un târziu când apăruse. Doream să-i spun doar atât: ”Și eu îl iubesc pe Brâncuși”, dar dintr-o voce sugrumată a ieșit doar atât: ”Știți cumva cât este ora?” Ce a fost în mintea, în inima mea atunci, poți să-mi spui? Oare voi ajunge să-i mulțumesc vreodată? Cu puterea scrisului ei îmi orientase destinul și mă redase lui Vlad. Crezi c-am făcut rău ce-am făcut? Datorită ei trăiesc azi, datorită ei Vlad este un om. Trebuie la rândul meu s-o ajut să iasă din izolarea în care s-a retras mai bine de zece ani. Supărată pe lume, supărată pe viață? Analizează și spune-mi dacă am procedat rău? Îl cunosc foarte bine pe redactorul șef al publicației unde lucrează Vlad, iar ideea unui interviu cu ea îmi aparține. Este gestul meu de recunoștință, gestul de mulțumire pe care indirect i-l trimite Vlad. Crezi că am făcut rău trimițându-l să-i ia un interviu? Dacă eu n-am reușit o viață, măcar el să-i stea câteva clipe alături, s-o scoată într-un fel din anonimat.
De câteva săptămâni ea încearcă să modeleze puțin spiritul artistic și talentul nepotului meu. Crezi că există ceva aranjat acolo, în stele, prietene? Mâine ar trebui s-o întâlnesc; este ziua când trebuie să-l duc pe Mihai pentru o nouă ”ședință de pictură”, cum îi spune el. Vlad este plecat din localitate, iar eu mâine mă voi afla în fața ei, mâine va trebui să-i vorbesc. Ce-i voi spune? Vârsta senectuții va apăsa și mai mult pedala emoțională. Voi reuși în sfârșit să-i vorbesc, va articula de data aceasta Sfinxul vreun cuvânt? De data aceasta, necunoscutul din noi se va recunoaște?
………………………………………………………………………………………………………………………………………..
– A, bine ai revenit, micul meu prieten! Hai să vedem ce mi-ai adus tu aici? Tema pe care ți-o dădusem de data aceasta parcă era un mic peisaj de iarnă. Să vedem, cum a ieșit? Dumneavoastră trebuie să fiți bunicul lui, așa-i? Îmi place Mihai, ați avut pe cineva în familie înclinat spre arte plastice? Are talent și se pricepe. Creează imagini cu adevărat reale, nu credeți?
Păstrându-i o clipă mâna într-a sa, zâmbindu-i, Tudor reuși să-i spună:
– Imaginea reală simte nevoia unui suport mental; oricât de versat ar fi el, trebuie să fie în stare să construiască realul. Nu reușește, atunci înseamnă că totuși, cel de-al treilea ochi pe care fiecare dintre noi îl avem, devine inutil…
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
