„100 de pași…” de Cornelia Bartels

47
cornelia bartels decupaje (1)

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsMă plimb de câteva zile cu tot felul de gânduri pe umeri, care-mi însoțesc pașii mereu, răscolindu-mi amintirile, nelăsându-mi răgazul să poposesc la limanul unui moment din viață care să poată deveni subiectul unui viitor decupaj, pe care urmează să-l scriu. Și uite așa, zilele trec într-o goană nebună și timpul mă presează de la o săptămână la alta, mai precis de la o sâmbătă la o altă sâmbătă, fără să realizez că a trecut săptămâna…Dar Eminescu îmi vine în întâmpinare, ca o consolare și-mi șoptește cu o voce blândă: „Timpul ia timp. Și timpul ia tot ”…

Ce să mai spun? Ce să mai adaug celor spuse de marele poet? Într-o grabnică tăcere cad pe gânduri, le adun, le triez și ele zboară în jurul meu ca fluturii aceia ce  însoțeau bătrâna din romanul lui García Márquez… Imaginea asta cu fluturii mă urmărește și mă obsedează de fiecare dată când ies din casă și plec afară, la o plimbare cu Hugo. Și asta de trei ori pe zi! Mă uit îngrijorată în jurul meu, să văd fluturii aceia ce se desprind parcă de pe umerii și părul meu alb, alb ca fluturii grădinilor ce ne întâmpină de fiecare dată în zborul lor elegant… Dar îi văd numai eu. Le simt delicata fluturare a aripilor numai eu. Eu dimpreună cu gândurile mele, de îndată ce ies din casă și pășesc afară, pe aleile parcului, parcă eliberată de strânsoarea pereților…

Nu mă uit la prezicerile de vreme. Nu contează dacă e soare, dacă e vânt, dacă plouă sau pur și simplu cerul stă cenușiu, neprietenos și nedecis deasupra aleilor. Nimic nu mă poate opri să ies afară, în mijlocul naturii. Nimic nu mă poate opri să părăsesc spațiul strâmt, adunat între pereții albi ai unui apartament situat la etajul șase și cu pași vioi, în fiecare dimineață, să plec cu fluturii mei pe umeri pe aleile parcului… să fac pași, să mă mișc. Dar să nu credeți că o fac mereu benevol! Uneori aș mai prelungi somnoreala dimineții printre perne, pe un fotoliu comod și moale cu o ceașcă de cafea băută în tihnă. Numai că cineva poartă toată vina și mă scoate din casă. Cineva  care-mi umple inima de iubire și, în numele ei, de spirit de sacrificiu… Hugo.

Să mă explic. Citisem undeva, de mult, că este foarte indicat să facem zilnic cel puțin 100 de pași în aer liber, în mijlocul naturii. Indiferent de starea vremii. Iar dacă nu ai destul timp pentru cei 100 de pași ce-ți promit prelungirea vieții și menținerea sănătății la un standart suficient ca să faci față tuturor durerilor însoțitoare, atunci, cel puțin să înconjori un copac și să-l îmbrățișezi, așezându-ți tâmpla obosită pe scoarța trunchiului. Făcusem cu adevărat toate astea, copacii din jurul blocului îmi deveniseră prietenii mei verzi, cărora le destăinuisem multe din secretelele sufletului meu… și cei 100 de pași se opreau mereu la rădăcina primului copac întâlnit… Dar asta se întâmpla pe vremea când îl aveam pe Felix, pisoiul meu negru. Cu el mi-am petrecut peste zece ani de singurătate. Cu el îmi prelungeam stările de visare și de tihnită meditație. Cu el îmi torceam supărările și speranțele în liniștea camerelor. A fost o companie blănoasă binevenită, care mi-a făcut bine și care mi-a însoțit neliniștea acelor ani. Felix a îmbătrânit lângă mine fără să-mi dau seama că într-o zi va veni și momentul când va trebui să mă despart și de el….

Acum aproape șapte ani, după moartea bunului meu prieten Felix, am rămas aproape împietrită de durerea pierderii unui prieten atât de fidel, discret și iubitor cum s-a dovedit el în toți acei zeci de ani petrecuți împreună între pereții unui apartament situat la etajul șase al unui bloc cu numai șapte etaje… Plecarea lui neașteptată mi-a luat puterea și bucuria de a mai ieși din casă, de a mă destăinui copacilor. Am rămas tăcută, singură. Știam că dacă vin în casă nimeni nu mă va mai întâmpina, așa că m-am obișnuit cu nemișcarea, cu tristețea, uitând aproape de cei 100 de pași pe care ar fi trebuit să-i fac zilnic…

Apariția lui Hugo, cu aproape șapte ani în urmă, nu a fost întâmplătoare. A venit de departe, din Ploiești, un cadou primit de ziua mea… Era un micuț negru, de aproape patru luni, speriat și neliniștit în fața noii lui familii. Noua lui familie eram eu. Nu aveam experiența educării unui pui blănos, așa că a trebuit să învăț multe secrete despre viața cu un cățel. L-am luat în brațe și l-am considerat copilul meu blănos  pe care l-am alintat și l-am educat cu toate cele bune și cele rele. Acum ne știm, ne înțelegem. El știe ce slăbiciuni am eu și știe să-și arate tăria de caracter, iar eu am învățat, între timp, ceva mai multe despre educarea și disciplinarea unui cățel, cu caracter puternic, încăpățânat, dar fricos și iubitor… O conviețuire care se desfășoară de aproape șapte ani într-o armonie din ce în ce mai împlinită…

Hugo s-a impus nu numai în fața mea, dar și în fața altor căței din preajmă, el nefiind prietenos cu toți blănoșii, și asta mie îmi place teribil. Își alege prieteniile… chiar și pe cele umane. Nu se lasă mângâiat de fiecare mână, nu se lasă plimbat de orișicine… Numai cu mine, în primul rând, apoi vine printre cei iubiți și preferați Anna Maria, față de care manifestă o mare iubire și încă vreo câteva persoane, iubitoare de animale. Hugo le știe, le miroase!!…

…Și așa am ajuns să fiu „Doamna cu cățelul” Hugo, prințul negru care-și impune autoritatea prin parc… Pepe, clownul orașului și prietenul nostru, are și el doi căței adoptați, tot din România, și care are o mai mare experiență canină decât mine, a înțeles cel mai bine despre ce este vorba… El spune că „Hugo este singurul cățel de aici, cu studii înalte”, fiind educat de mine cu multă iubire, grijă și seriozitate și alintat tot de mine peste măsură… Nimic de făcut! Nimic de schimbat ! Așa vom îmbătrâni împreună. Chiar am reușit să-l fac prudent, puțin fricos și foarte mare amator de liniște. Cu alte cuvinte, stăpânul își influențează foarte mult bunul prieten, cățelul. Ba, aș putea mărturisi că încet-încet chiar se înfiripă și o oarecare asemănare între stăpân și cățel. Se culcă după miezul nopții, ca mine, ascultă cu o mare plăcere muzică clasică, nu-i plac filmele cu împușcături și strigăte, doarme ori de câte ori are ocazia, și nu se scoală cu noaptea în cap că vrea afară…

Recunosc că am făcut multe greșeli în cei șapte ani, căci Hugo a împlinit pe 13 septembrie această frumoasă vârstă, alături de mine… A primit cei șapte ani de-acasă… ne-am învățat aproape toate slăbiciunile și bucuriile și ni le respectăm din ce în ce mai armonios. Aproape că nici nu-mi mai pot închiui viața fără el. Și nici el fără mine…

Înainte îl scoteam eu de trei ori pe zi la plimbare, obișnuindu-l cu mersul disciplinat, în lesă, alături de mine. Acum, e invers… mă scoate el pe mine la plimbare, căci anii au trecut și fiecare mișcare, cu înaintarea în vârstă, devine o problemă… Deh! Este o realitate de netăgăduit. Dar pentru el și cu el alături totul merge foarte bine. Am un stimulent. Am o motivație să fac mișcare, în aer liber, în natură… Uit de cele mai multe ori de piedicile vârstei, înfrunt ploile și vânturile și… tot înainte, dârz și hotărât (așa cum am învățat pe vremea pionieratului!),ieșim afară… îndeplinindu-ne datoria față de cei 100 de pași binefăcători. Dar nu sunt numai 100 de pași, desigur… sunt o mie…Chiar și mai mulți. Depinde de vreme, depinde de starea noastră de bună dispoziție, de sănătate. Căci uneori mai apar și asemenea probleme. Trecătoare, sau pur și simplu uităm de ele odată aflați în mijlocul naturii, în mijlocul ierbii, al florilor, la umbra copacilor… Recunosc că, între timp nu am mai îmbrățișat niciun copac, și-mi pare rău. Ar trebui să-i  destăinui bucuria ce o port în suflet că am un asemnea prieten de șapte ani. Și dacă nu l-aș fi avut pe Hugo, gândurile mele nu ar fi prins aripi de flutur, ci ar rămâne ascunse în adâncul sufletului măcinat de ele și ar deveni… molii.

Am citit undeva că viața omului suportă transformări radicale din șapte în șapte ani… Păi chiar așa și e!… O mărturisesc din propria trăire, pe care mi-am îngăduit să o aștern pe hârtie, pe care o port de toți atâția ani în suflet și pe care mi-am dorit să o sădesc și în grădina sufletelor celor ce  citesc aceste rânduri… căci… „omul sădește în lume ceea ce poartă în inima sa”. (Goethe)

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.