În cadrul parteneriatului media dintre Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză (MTTLC), din cadrul Universității București și Leviathan (v. articolul din 29 decembrie 2024, click aici), publicăm traduceri ale masteranzilor pe site-ul leviathan.ro și în revista culturală trimestrială „Leviathan”.
Astăzi, fragment din traducerea realizată de Diana Gabriela Radu, urmând ca textul integral al traducerii să fie publicat în numărul 4 (29), octombrie–decembrie 2025 al revistei „Leviathan”, în curs de apariție.
Costin Tuchilă
„Il gatto!”
fragment
Susţinătorii bătrânului maestru Giovanni Paisiello şi probabil însuşi venerabilul maestru, care avea aproape 76 de ani, intrară în panică în februarie 1816 la auzul veştii că un tânăr compozitor şi-a permis să scrie o operă cu acelaşi subiect: Bărbierul din Sevilla (The Barber of Seville după piesa lui Beaumarchais. Mai mult decât atât, că opera se afla deja în repetiţii la Teatrul di Torre Argentina din Roma. Subiectul, considerau domniile lor, era proprietatea exclusivă a lui Paisiello, a cărui operă, Il barbiere di Seviglia, ovvero La precauzione inutile, se mai bucura încă de succes pe scenele italieneşti şi străine. În 1814, după 32 de ani de la premiera absolută de la Sankt Petersburg (26 septembrie 1782), Bărbierul lui Paisiello se montase la Scala din Milano.
În faţa unei asemenea impertinenţe, trebuia făcut ceva, îşi spuneau fanii, mai mult sau mai puţin de ocazie, ai venerabilului maestru. Mai ales că pe la colţuri se şoptea că repetiţiile se desfăşoară într-un ritm accelerat, ba chiar cu mare încântare. Nu conta că opera lui Rossini fusese anunţată cu titlul Almaviva ossia L’Inutile precauzione. Cabala fu rapid pusă la cale, nu era timp de pierdut. Prilejul era minunat, fiind vremea carnavalului, când oraşul se umplea de lume de toată felurile. Nici adversarii de la teatrul concurent Valle nu stăteau degeaba la gândul unui posibil succes în sala Argentina.
Poetul Cesare Sterbini, autorului libretului operei lui Rossini, îşi luase toate măsurile de precauţie, publicând în caietul de sală, care, după bunul obicei al timpului, conţinea libretul integral, un Avertisment: „Comedia lui Beaumarchais, intitulată Bărbierul din Sevilla sau Precauţiunea inutilă, se prezintă sub forma redusă de dramă comică, sub titlul Almaviva sau Precauţiunea inutilă, datorită sentimentului de veneraţie şi respect nutrite de autorul muzicii prezente fată de celebrul Paisiello, care a prelucrat mai de mult subiectul sub titlul său original. Chemat să-şi asume aceeaşi grea sarcină, spre a nu da cumva impresia că intenţionează să rivalizeze cu nemuritorul autor care l-a precedat, maestrul Gioachino Rossini a cerut în mod lămurit ca Bărbierul din Sevilla să fie din nou versificat în întregime, adăugându-i-se câteva situaţii inedite, spre a prilejui compunerea unor piese muzicale reclamate de gustul modern pentru teatru, atât de schimbat faţă de epoca în care renumitul Paisiello şi-a scris opera. Unele deosebiri între ţesătura prezentei drame şi aceea a comediei franceze, mai sus amintite, se datorează necesităţii introducerii în subiect a corurilor, atât pentru că ele corespund gustului modern, cât şi pentru că sunt indispensabile efectului muzical în teatrele de mare amploare. Fără acest concurs de împrejurări, autorul nu s-ar fi încumetat să aducă nici cea mai neînsemnată schimbare producţiei franceze, consacrate mai de mult prin aplauzele teatrelor din toată Europa…”
Precauţiune inutilă, desigur, pentru seara premierei, 20 februarie 1816. Rossini, care nu împlinise 24 de ani (se născuse în 29 februarie 1792), se aştepta la ce e mai rău. Căderea fusese pregătită, cu tot arsenalul necesar, ba chiar cu elemente de surpriză. În staluri şi în loji, trimişii venerabilului maestru ocupaseră locurile cele mai vizibile şi se agitau cu sârg. Admiratorii lui Rossini erau fatalmente în minoritate. De la galerie, se striga cu o voce dogită: „Paisiello a sosit de la Napoli înarmat cu o bâtă groasă!”, în aplauze entuziaste. Trimişii tropăiau de fericire, aşteptând apariţia în orchestră a lui Rossini, care, ştiind că totul va fi un fiasco, veni îmbrăcat – se spune – cu un anteriu „de culoarea alunelor, ornat cu mari nasturi auriţi”. Încă un motiv de râs general şi aplauze batjocoritoare. […]
Amos News, 21 iunie 2008
Costin Tuchilă
„Il gatto!”
fragment
Translated into English by Diana Gabriela Radu
The supporters of the old master Giovanni Paisiello and probably the venerable maestro himself, who was nearly 76 years old – panicked in February 1816 at the news that a young composer had dared to write an opera on the same subject: The Barber of Seville, after Beaumarchais’ play. Even more alarming, the opera was already in rehearsal at the Teatro di Torre Argentina in Rome. The subject, in their opinion, was the exclusive property of Paisiello, whose opera Il barbiere di Seviglia, ovvero La precauzione inutile was still enjoying success on Italian and foreign stages. In 1814, thirty-two years after its première in St Petersburg (26 September 1782), Paisiello’s Barber had been staged at La Scala in Milan.
Faced with such impertinence, something had to be done, thought the master’s more or less occasional admirers. Especially since it was whispered that rehearsals were progressing at great speed and with much enthusiasm. It did not matter that Rossini’s opera had been announced under the title Almaviva ossia L’Inutile precauzione. The conspiracy was swiftly arranged; there was no time to lose. Carnival season offered the perfect opportunity, with the city crowded with people of every kind. Nor were the rivals at the competing Valle theatre idle at the thought of a possible success in the Argentina hall.
The poet Cesare Sterbini, author of Rossini’s libretto, took every precaution by publishing in the programme booklet – which, as was customary, contained the full text – a Warning: ”The comedy by Beaumarchais, entitled The Barber of Seville, or The Useless Precaution, is presented here in reduced form as a comic drama, under the title Almaviva, or The Useless Precaution, out of veneration and respect felt by the composer of the present music for the celebrated Paisiello, who many years ago adapted the same subject under its original title. Called upon to assume the same arduous task, so as not to give the impression of seeking rivalry with the immortal master who preceded him, Maestro Gioachino Rossini expressly requested that The Barber of Seville be newly versified in its entirety, with a few novel situations added, in order to allow the composition of musical pieces required by modern taste in theatre, so different from the time when the renowned Paisiello wrote his opera. Certain differences between the fabric of the present drama and that ot the French comedy mentioned above are due to the necessity of introducing choruses, both because they correspond to modern taste and because they are indispensable for the musical effect in large theatres. Without these circumstances, the author would not have ventured to make the slightest alteration to the French work, consecrated long ago by the applause of theatres throughout Europe…”
An utterly useless precaution, of course, for the première of 20 February 1816. Rossini, not yet 24 years old (he had been born on 29 February 1792), expected the worst. The fiasco had been carefully prepared, complete with all the necessary arsenal and even a few surprises. In the stalls and boxes, the old maestro’s agents had secured the most visible seats and bustled about eagerly. Rossini’s admirers were fatally in the minority. From the gallery came a hoarse cry: ”Paisiello has arrived from Naples armed with a big club!”, greeted with rapturous applause. The agents stamped their feet with joy, awaiting Rossini’s entrance in the orchestra. Knowing the evening would be a disaster, he appeared dressed – it is said – in a hazel-coloured coat with large gilded buttons. Yet another reason for general laughter and mocking applause. […]
Amos News, June 21, 2008
