Acasă Cronica de teatru ”Medeea” la Teatrul Vahtangov – cronică de Gheorghe Miletineanu

”Medeea” la Teatrul Vahtangov – cronică de Gheorghe Miletineanu

454
Maria Râbasova in ”Medeea” de Jean Anouilh, Teatrul Vahtangov din Moscova
Maria Râbasova in ”Medeea” de Jean Anouilh, Teatrul Vahtangov din Moscova

Medeea era fiica regelui Colchidei. Fără ajutorul vrăjitoriilor ei, Iason n-ar fi putut obține Lâna de aur. La întoarcerea acasă a Argonauților, Medeea a plecat împreună cu ei, ca soție a lui Iason, și i-a născut doi fii. Dar în Corint, regele Creon i-a oferit-o lui Iason ca soție pe fiica lui, Creuse și Iason a acceptat oferta, părăsind-o pe Medeea. Ea s-a răzbunat, trimițându-i Creusei o rochie îmbibată cu otrăvuri. Creusa a murit în flăcări, ca și tatăl ei, care a încercat s-o salveze. Ca să-l pedepsească pe Iason, Medeea i-a ucis pe cei doi fii ai lor. Pe urmă a izbutit să se refugieze la Atena, la regele Egeu.

Această cumplită poveste e istorisită de Euripide într-una din cele mai cutremurătoare tragedii ale lui. Ea revine frecvent în repertoriile teatrelor, fie și numai fiindcă rolul titular este o ispită căreia actrițele cu renume nu-i pot rezista. Și ce n-au încercat, de-a lungul anilor, regizorii pentru a face plauzibil gestul monstruos al eroinei, în stare să-și ucidă propriii copii ca să pedepsească un soț care o abandonează! S-a ajuns până la interpretarea piesei ca manifest feminist!! Asta nici nu mă miră, dacă un foarte cunoscut regizor berlinez a decis ca, în montarea lui, Nora lui Ibsen să-și rezolve problemele împușcându-și soțul, pe Torvald Helmer, al cărui cadavru cade într-un acvariu colosal.

Pentru mine, cea mai tulburătoare Medee rămâne cea a Aspasiei Papatanasiu-Mavromati, în spectacolul pus în scenă de Dimitris Rondiris; geniul actriței izbutea să explice gestul funest, inexplicabil, al unei mame care-și ucide copiii, deși îi iubește fierbinte. Nici chiar magnifica Diana Rigg nu justifica până la capăt paradoxala fărădelege a Medeei. Pasolini a avut ideea strălucită de a ecraniza piesa cu Maria Callas în rolul titular, dar, din păcate, n-a lăsat geniul ei actoricesc să se desfășoare, ci l-a folosit doar în chip de cuier pentru costume exotice. ”Medeea” pusă în scenă de Nikolai Ohlopkov la Teatrul Maiakovski (1961), un spectacol care a stârnit vâlvă mare în epocă, e greu de uitat, deși nu era în întregime de un gust ales.

Regizorul Mihail Tsitriniak a pus în scenă ”Medeea” în 2011, dar nu ”Medeea lui Euripide, ci ”Medeea” lui Jean Anouilh. Înțeleg că alegerea piesei a aparținut realizatorilor și a fost apoi binecuvântată de conducerea teatrului, receptivă la inițiative creatoare. E lesne de înțeles de ce realizatorii au preferat versiunea lui Anouilh, foarte frumoasă, de altfel, celei originale, a lui Euripide”Medeea” lui Anouilh (1946) e mai, cum să spun eu, mai terestră decât cea străveche, mai aproape de cotidianul secolului trecut; tragedia lui Euripide e – într-o formulare care simplifică mult lucrurile, dar care, cred, nu e inexactă – despre responsabilitatea pe care o poartă, trebuie s-o poarte oamenii pentru fiecare din gesturile lor, despre ticăloșii pe care zeii le iartă și ticăloșii față de care zeii sunt neiertători; tragedia lui Anouilh este – tot într-o formulare care simplifică, dar care e, cred, exactă – despre deteriorarea unei căsnicii întemeiate odinioară pe relații de iubire și de pasiune și pe care soțul o spulberă, și nu din arivism, ci pentru că s-a săturat de aventură și acum își dorește un trai burghez tihnit, filistin.

Pentru ”Medeea” Teatrului Vahtangov (premiera lui a avut loc în 2011), Maria Râbasova a imaginat ca decor, între culise și perdele negre, o suprafață circulară inițial luminată aparent de dedesubt, acoperită cu ceva despre care la început nu se poate ști ce anume reprezintă – o plajă la țărmul mării, poate; mai târziu publicul constată că e vorba despre o imensă plapumă, subțire, matlasată, cu partea de dedesubt brodată în argint; în această uriașă plapumă gealații lui Creon împachetează, ca într-o uriașă boccea, tot avutul Medeii și al Doicii și înalță bocceaua, cu ajutorul unui scripete, către podul scenei; bocceaua rămâne la vedere și se leagănă ca un enorm sac pentru antrenamente de box; la un moment dat, el este coborât la podea, dar nu și desfăcut, și pe mormanul acesta, și în jurul lui, se desfășoară în continuare acțiunea dramei.

Costumele spectacolului sunt realizate de Viktoria Sevriukova. Creon și suita lui – trei zdrahoni – sunt îmbrăcați, ca și Iason, în elegante costume albe, un mesager abia ieșit din adolescență e și el îmbrăcat în alb. Doica și niște ajutoare care o asistă pe Medeea în final sunt, firește, îmbrăcate în costume negre, foarte discret ornamentate. Costumul în care apare, aproape până la sfârșitul piesei, Medeea este de-acum o indicație limpede cu privire la modul în care e conceput rolul ei în acest spectacol: Medeea poartă o pereche de pantaloni militărești cu buzunare aplicate pe partea laterală a cracilor și e încălțată cu bocanci; purtați de o actriță înaltă, cu înfățișare de walkirie, pantalonii și bocancii îi dau un aer bărbătesc, cu totul văduvit de feminitate; partea de sus a costumului, corsajul, e negru; jocul actriței, care la începutul spectacolului e înverșunat, aprig, vehement, mi-a amintit cum era jucat cândva rolul Femeii-comisar; peste costumul descris Medeea poartă un fel de pardesiu negru, modern, cu poale lungi; când Medeea își dă jos, mai târziu, după pardesiu, și partea de sus a costumului, ea rămâne într-un maiou negru, și el foarte bărbătesc; doar către sfârșit Medeea apare în alte costume, dar despre asta ceva mai încolo.

Muzica spectacolului (Boris Kiner, Alexandr Prokopovici) subliniază, cu accente extrem de dramatice, atmosfera celor mai multe dintre scene.

Rolul titular este interpretat de Iulia Rutberg, despre care mi se spune că este în Rusia o celebritate. Actrița își atacă rolul cu accente virile, și cu un ”r” foarte apăsat, plină de ură față de lumea care a transformat-o, după toate nemerniciile pe care și le-a luat pe conștiință (printre altele, un frate ucis) din dragoste pentru Iason, într-o mizeră exilată; pași energici, soldățești corespund acestui fel de vorbire. Bunul-simț și devotamentul Doicii sunt mișcător luminate de către interpreta rolului. Un mesager o anunță pe Medeea că Iason o repudiază și se recăsătorește; Medeea e stupefiată, apoi cuprinsă de furie. Apare Creon cu suita lui – actorul care interpretează rolul este de o fascinantă impasibilitate rece, de o simplitate înmărmuritoare în neomenia personajului, altminteri aparent amabil și dispus la mici concesii. După ce află, siderată, ce soartă o așteaptă, de fapt, din acest moment, când Iason se însoară cu Creusa, fiica regelui Creon – Medeii i se cere să părăsească neîntârziat Corintul, lăsându-și copiii în grija lui Creon –, actrița dezvăluie, treptat, patima care o mistuie pentru Iason (Grigori Antipenko). Și își redobândește, parcă, încetișor, feminitatea, o feminitate malefică și primejdioasă, dar feminitate. Și, pe măsură ce acțiunea înaintează, se clarifică tema profundă a dramei – o pasiune trădată, o căsnicie pângărită. Mi-aș fi dorit un Iason cu o personalitate magnetică, dar presupun că jocul actorului, așa cum a fost el conceput, e mai aproape de caracterizarea pesonajului de către Anouilh – Iason e unul care a fost cândva un aventurier veritabil, dar acum e însetat de confort burghez și de tihnă. Mizanscenele lungii și teribilei confruntări dintre Medeea și Iason, o confruntare în care prezența unui cuțit joacă un rol de seamă, mi s-au părut o ingenioasă combinație de karate cu fine jocuri erotice.

După această scenă, proiectul perfid de lichidare a Creusei este jucat de către Iulia Rutberg ca fiind ceva ”printre altele”; succesul proiectului e primit cu zguduire de către toți, în afară de Medeea.

Soluțiile regizorale pentru finalul piesei sunt neașteptate – în ultimele lui momente spectacolul lunecă într-un soi de ritual: patru însoțitoare o ajută pe Medeea să se schimbe și să se îmbrace pentru câteva clipe într-o rochie împodobită cu ornamente (rochia ei de nuntă?), iar apoi să se dezbrace, rămânând într-un combinezon scurticel, alb, care o reduce, în fine, pe eroină la acea feminitate vulnerabilă care trebuie să fi fost dintotdeauna advărata ei esență; după cum se știe, Medeea lui Anouilh comite crima uciderii fiilor ei și ai lui Iason, dar apoi își pune capăt zilelor; spectatorii sunt cruțați de vederea crimei – două eșarfe de voal simbolizând trupurile copiilor sunt muiate în niște vase (cu vin?) pe care le țin însoțitoarele, și slujesc apoi la sinuciderea mamei celor doi copii asasinați.

Ce pot să spun, dacă e să trag o linie și să fac totalul? Slavă Domnului, spectacolul acesta, spre deosebire de cel cu ”Mascarada”, nu face bășcălie de opera dramaturgului, ci se ostenește s-o slujească, și o descifrează onest; nu e deloc pe gustul meu, dar gusturile, zice-se, nu se discută; atâta doar, că pe mine mă indispun, de pildă, contrastele peste măsură de mari între vorbitul în fortissimo, cu zbierete, și șoaptele inaudibile, contraste actoricești provinciale, după cum mă indispun și semnele teatrale cusute cu ață albă, care mi se par de un gust discutabil, mai ales cele sofisticate. Dar, încă o dată, ”Medeea” Teatrului Vahtangov parvine să facă înțeleasă publicului tragedia scrisă de Jean Anouilh.

Vezi și: ”Mascarada” la Teatrul Vahtangov – cronică de Gheorghe Miletineanu

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: