Așa cum era de așteptat, din pleiada de trenuri ale Companiei Brătianu & Co. înghesuite în Depoul Modrogan, doar câtorva li s-a dat, în 11 decembrie 2016, autorizația să ruleze pe șinele eligibilității feroviar-parlamentare în următorii patru ani.
Din vagoanele care-i vor purta către excursia călduță în Palatul Parlamentului, mulți dintre managerii care au condus agenția de turism electoral PNL către insolvența politică, dar care și-au tras bilete preferențiale pe spuza filialelor performante ale companiei, agită batiste parțial înlăcrimate. Totul, într-o încercare teatral-filosofică menită să evidențieze o pseudo-empatie a norocoșilor cu duiumul de suflete galbene, lăsate să aștepte pe peronul tranziției politice până în 2020.
În plus, ca să satisfacă setea de sânge a celor rămași pe undeva pe sub tablela cu mersul trenurilor electorale, viitorii membri ai grupurilor parlamentare liberale din Parlament, mai bagă fie câte o mea culpa (light), fie o dezicere de Dacian Cioloș, în ideea că el e principalul vinovat de suferințele liberalismului de sorginte tehnocrată.
Cea mai vizibilă lepădare doctrinar-ideologică de Dacian Cioloș îi aparține însă lui Gheorghe Falcă, șeful de campanie al PNL și unul dintre principalii artizani ai îndemnării electoratului liberal la pupatul moaștelor tehnocrației. Faptul că Dacian Cioloș a stat cu fesa mai proeminentă în luntrea gălbuie a PNL și cu fesa mai puțin proeminentă pe catamaranul USR este, în viziunea fălcistă, principalul motiv pentru care Partidul Brătienilor și-a luat-o grav pe cocoașă de la Liviu Dragnea & Co. Ideea este preluată, oarecum, și de alți lideri ai partidului cu săgeată, precum Daniel Buda care, printr-o explicație bazată pe revelația sa personală vis-a-vis de un principiu vaselor comunicante din eșichierul politic autohton, arată că de fapt, voturile pierdute de PNL în detrimentul USR, nu trebuie puse cu minus în balanța filialelor, că deh, până la urmă, ele au ajuns tot în paharul Berzelius din mâna guvernamentală a lui Dacian Cioloș.
Claie peste grămadă, odată lăsată liniștea peste plânsetele și sughițurile celor care n-au prins nici măcar ultimul tren al redistribuirilor (ieșit în cele din urmă din Triajul BEC), povestea căderii PNL merită analizată cu ceva mai multă atenție. Iar realitatea pare să fie cu totul și cu totul alta decât cea arătată de degetele tristeții peneliste…
Acum, revenind la subiect, trebuie evidențiat faptul că în primul și-n primul rând, eșecul PNL ca partid este un subprodus al prestației prezidențiale lamentabile a lui Klaus Iohannis. Starea pseudo-vegetativă în care s-a scufundat timp de un an și jumătate, a trimis retorica lui Iohannis în derizoriu, chiar dacă, în esență, discursul o fi avut ceva valoare.
Numirea lui Dacian Cioloș (și nu a unui alt PSD-ist) în locul demisionarului Ponta, l-a transformat pe Iohannis în cel mai prolific șef de campanie pe care l-a avut PSD din anii ’90 și până în prezent. Incapabil să înțeleagă instituția amneziei selective în plan #colectiv, instituție care guvernează de secole ethosul balcano-european al românilor, Klaus Iohannis, a reușit să translateze toate nemulțumirile cetățenilor, fix în plexul guvernului său, permițând PSD să mimeze rolul unei formațiunii politice pseudo-virgo-intacte aflată în opoziție cu tot ceea ce e rău în România.
Paradoxal însă, cea mai proastă acțiune a lui Klaus Iohannis, a fost și una dintre cele mai bune. Asta pentru că, în general, la Klaus, vorbim de non-acțiuni. Ca atare, singurul merit al resuscitării tardive a președintelui a fost chiar numirea lui Dacian Cioloș. Spun asta, pentru că, în ciuda afirmațiilor fără substanță ale detractorilor săi, fără să se fi ascuns în spatele lui Cioloș, onor-Partidul Național Liberal nu ar fi luat nici măcar amărâtele 20 de procente pe care le-a obținut, cu chiu, cu vai, în alegerile din decembrie. Că vorba colegului meu, Costin Tuchilă, greu la dealu’ electoral dacă n-ai locomotivă…
Să nu uităm că eminențele cenușii ale PNL n-au fost capabile să elaboreze un program de guvernare propriu-zis, punând partidul în fața unei situații inimaginabile și forțându-l să adopte, pe repede înainte, manifestul politic Platforma 100 România (elaborată de echipa Cioloș), care dincolo de meritele sale incontestabile, nu e mai mult de o listă de principii și mecanisme generale.
În al doilea rând, să nu uităm că nu performanțele lui Dacian Cioloș sunt responsabile de căderea liberă a PNL, de la 36% în august 2016, la 19-20% în decembrie, ci selecțiile de nume care au populat locurile eligibile de pe listele PNL din fiecare circumscripție și, în subsidiar, penibilul generalizat care a caracterizat strategia de campanie pusă la punct de creierele din Modrogan. Că, indiferent ce afirmă Felix Tătaru, mare eminență cenușie care a coordonat campania de PR a PNL, agenția lui a reușit să dărâme orice top Darwin în privința ridiculizării clientului într-o campanie electorală: vezi afișele cu “Guvernul Zero” (care s-au dorit niște chestii subtile, pentru obrazul fin de liberal, dar care n-au făcut altceva decât să dea apă la moară PSD), posterul de prezentare a candidaților din București (care, fie vorba între noi a depășit cele mai înalte culmi ale ridicolului), filmulețul în care Alina Gorghiu reușește să capitalizeze voturile preșcolarilor și școlarilor ș.a.m.d.
Lipsa de leadership, prestația lamentabilă a vectorilor de imagine ai partidului și fuga dinozaurilor și căpeteniilor PNL de la centru, în circumscripții aparent sigure, n-a făcut decât să demoralizeze aparatul de partid regional, care s-a văzut nevoit să tragă la jug, nu pentru el, ci pentru niște unii impuși de la centru. De cele mai multe ori, niște unii aflați la al nșpelea mandat și care n-aveau nicio legătură cu circumscripția respectivă. Asta nu doar că i-a descurajat pe cei care aveau ei înșiși iluzii de grandoare parlamentară, dar a și fragmentat extrem de eterogenul vot de dreapta în plan local.
Elementul-surpriză care a dat șah-mat PNL a fost campania ireproșabilă a Partidului Social Democrat, atât la nivel central, cât și la nivel local. În loc să răspundă atacurilor PNL, strategia de campanie a PSD s-a focalizat exclusiv pe prezentarea de proiecte, pe sloganuri pozitive cu iz social, pe capitalizarea electorală (la nivel urban) a imaginii guvernării Ponta din perioada 2012-2015 și pe perpetuarea mesajului anti-austeritate cu care a câștigat ultimele alegeri legislative.
Astfel, nu doar că a distras atenția electoratului de la gravele probleme de integritate ale multora dintre candidații și liderii săi, dar a mai și împins în derizoriu discursul „ciumei roșii”. A lăsat impresia că PNL este un partid al formelor fără fond, care se ține doar de barbologii ieftine și de ciugulitul pielițelor de la degetul mijlociu al liberalismului post-comunist, în timp ce PSD este o soluție instituțională viabilă, capabilă să umple mațele ghiorțăitoare ale unei largi majorități a conaționalilor.
Nota Bene: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare…