”Simon Boccanegra” la Opera Israeliană, cronică de Gheorghe Miletineanu

217
”Simon Boccanegra” de Verdi la Opera Israeliană
”Simon Boccanegra” de Verdi la Opera Israeliană

cronica muzicala leviathan.ro logoGeneza operei lui Verdi, ”Simon Boccanegra e o poveste destul de complicată.

”Simon” a fost jucat pentru prima oară la Teatrul La Fenice de la Veneția în 1857, patru ani după premiera Trubadurului”. E deci o operă de maturitate a compozitorului. Libretul, scris de Francesco Maria Piave, e bazat pe o piesă de teatru a dramaturgului spaniol Antonio Garcia Gutiérrez, ca și libretul scris de Salvadore Cammarano pentru  Trubadurul”. Cer iertare pentru o observație de la care nu mă pot abține, între paranteze: muzica operei  Il Trovatore e splendidă, dar libretul ei, cu tărășenia copilului azvârlit în flăcări din greșeală, e unul dintre cele mai inepte pe care le cunosc, și textele inepte nu sunt rare printre libretele de operă. Romantismul foarte zăltat al dramelor lui Gutiérrez trebuie să fi fost la jumătatea secolului al XIX-lea încă la modă, în orice caz pe Verdi trebuie să-l fi atras în aceste drame potențialul lor ca sursă de emoție muzicală.

”Boccanegra” n-a prea avut succes, de astă dată complicațiile subiectului n-au plăcut publicului. Maniera componistică a lui Verdi începuse, de altfel, să se depărteze de-acum încetișor de tipicurile tradiționale ale muzicii de belcanto; prefațând o ediție a versiunii din 1881 a operei, muzicologul american James Hepokoski nota că aceste tipicuri și convenții continuau să existe în muzica versiunii din 1857 a lui Simon Boccanegra”, dar erau deja considerabil modificate, astfel încât discursul muzical luase o înfățișare ”lipsită de prisosuri, colțuroasă și vânjoasă”. Compozitorul a putut să se mângâie cu opinii favorabile ale criticilor muzicali și a compus de-a lungul anilor următori cinci capodopere absolute, între care Un ballo in maschera și La forza del destino.

În 1880, 23 de ani după premiera călâie de la Veneția, editorul partiturilor lui Verdi, Giulio Ricordi, l-a convins pe compozitor să-și revizuiască opera; flerului lui Ricordi și îndelungatelor lui stăruințe le datorăm faptul că, în locul unei opere uitate, posteritatea a primit o capodoperă. Libretistul avut în vedere pentru revizia lui Simon Boccanegra” a fost Arrigo Boito, care voia foarte tare să colaboreze cu mai vârstnicul muzician, dar proiectul lui Otello”  încă nu se copsese. Se pare că, până la urmă, revizia libretului în vederea reviziei muzicii a fost făcută de Verdi însuși. Fabula lui Simon Boccanegra a rămas, vai!, la fel de prolixă cum era, dar în versiunea ameliorată a libretului au apărut câteva binevenite accente social-politice, ca, de pildă, scena din Sala Consiliului, scenă care conține splendida pledoarie a lui Simon pentru pace. Aceste accente noi echilibrează oarecum aspectul melodramatic al operei. Noua versiune a fost cântată în premieră la Milano, la Teatrul La Scala, în 1881, și se numără de atunci printre culmile atinse în creația lui, la senectute, de către compozitor. Și cu toate astea nu apare foarte des în repertoriile teatrelor de operă. Așa că montarea de la Opera Israeliană trebuie salutată ca o inițiativă foarte binevenită.

Această montare este, de fapt și de fapt, o reluare, o refacere a unei montări mai vechi, din 2003, a teatrului, montare pusă în scenă de același regizor, David Pountney, în decorurile create de Ralph Koltai și costumele concepute de Sue Willmington (regizorul refacerii – Robin Tebbutt).

Decorul spectacolului constă, în esență, din două imense panouri rectangulare, dintr-un material rigid; în aceste panouri, care figurează ziduri (într-unul din ele e decupat cadrul unei uși) mâncate de vreme, sunt fisuri prin care se strecoară, foarte pitoresc, lumina; panourile acestea, suspendate de undeva din podul scenei și manevrate când de sus, când de jos, de către mașiniști, apar mereu în alt unghi unul față de celălalt și amândouă față de oglinda scenei, limitând mereu între ele un spațiu de altă formă; în acest spațiu apar uneori o masă și un jilț sau un bolovan imens… Panourile permit realizarea unei foarte frumoase imagini scenice la moartea lui Simon – dogele se retrage mergând de-a-ndăratelea către fundalul scenei, panourile se unesc în partea lor dinspre rampă, ascunzându-l cu totul publicului, și când se desfac din nou el nu mai e acolo, a dispărut în neant… Fundalul neutru al scenei conține, cred, o sugestie firavă a întinsului mării, marea fiind o prezență pregnantă în muzica operei. Cutia scenei e închisă în stânga și în dreapta portalului, în spatele oglinzii scenei, de niște imense panouri metalice în care se reflectă ca în niște oglinzi o parte din ce se întâmplă în spațiul de joc; cel mai sugestiv efect al prezenței quasi-secrete a oglinzilor constă în faptul că ele prelungesc linia orizontului și intensifică ideea de nemărginire a apelor mării. Ce e important e că aspectul exterior al scenei se modifică neîncetat de-a lungul spectacolului, susținut și prin manevrele de lumini (Eyal Levi Sharon), și exprimă la fiecare nouă înfățișare altă stare de spirit, ceea ce corespunde întocmai – îndată ajung și aici – structurii muzicii. Costumele (Sue Willmington), într-o gamă cromatică foarte sobră, întregesc impresia de arhaic, și nițel greoi – impresie perfect justificată, întrucât acțiunea operei se petrece pe la mijlocul secolului al 14-lea.

Orchestra Operei – sub bagheta unui dirijor italian cu experiență, Giuliano Carella, care a dirijat, pe câte înțeleg, în mai toate orașele din lume în care există teatru de operă, de la Lisabona la Tokyo, și de la Buenos Aires la Detroit și la Catania – sună extraordinar de bine, strunită cu autoritate de un dirijor care are grijă ca fiecare frântură de frază muzicală să-și capete toată încărcătura ei de expresie. Și, la fel, extraordinar de bine sună corurile, îndrumate de Ethan Schmeisser. Ionuț Pascu, pe care l-am admirat în Così fan tutte, este mai mult decât convingător în dramaticul rol titular, și la fel de convingători mi s-au părut Insung Sim în rolul lui Fiesco, Vladimir Braun în cel al lui Paolo și Hector Sandoval în cel al lui Gabriele Adorno. Vocea Aureliei Florian (Amelia) e frumoasă și puternică, dar, la premieră, interpretarea ei nu mi s-a părut suficient de nuanțată.

În rezumat, Opera Israeliană se poate făli cu reintrarea lui Simon Boccanegra în repertoriul ei, printr-un spectacol foarte izbutit, cu această operă târzie a lui Verdi, compusă după Aidași înainte de ultima versiune a lui Don Carlo și socotită, pe bună dreptate, una dintre cele mai măiestrite creații ale compozitorului. Julian Medforth Budden (1924 – 2007), un cunoscut specialist în muzica de operă a lui Verdi, a scris despre Simon Boccanegra că e ”o capodoperă aproape perfectă”; un alt mare muzicolog considera orchestrația acestei opere comparabilă în subtilitate cu orchestrațiile lui Debussy, în timp ce în spontaneitate e comparabilă cu cele reușite, uneori (!), de către Berlioz.

Se pune întrebarea – e inevitabil să ți-o pui – de ce această admirabilă creație nu se bucură de popularitatea altor opere ale lui Verdi. Îndrăznesc să avansez aici trei explicații.

Cea dintâi se află în intriga operei, în acțiunea ei peste măsură de încâlcită. Muzicologul (și compozitorul) Abramo Basevi (1818 – 1885) a scris că a trebuit să citească libretul operei de șase ori ca să realizeze unde e capul și unde e coada istoriei… Vasăzică, nu senilitatea mea e de vină că nu parvin să mă orientez în subiectul operei ăsteia, a cărei muzică mi se pare absolut fascinantă.

Cea de a doua se află în atmosfera generală a operei, care e întunecată și apăsătoare. Verdi însuși socotea că întregul partiturii e ”troppo triste, troppo desolante”. Momentele luminoase sunt foarte rare  în această operă, și nu ele dau tonul…

Cu cea de a treia explicație îmi asum un oarecare risc, fiindcă s-ar putea ca un specialist să nu fie de acord cu mine. Această a treia explicație se află, după mine, în structura operei; ea nu are alcătuirea caracteristică a operelor de belcanto – ariile și ansamblurile (ele, desigur, există!) nu se constituie în numere de sine stătătoare, finalurile de efect, urmate de pauze semnificative care invită la aplauze pentru bravura cântăreților (există și câteva finaluri de soiul ăsta!), sunt puține. În Simon Boccanegra muzica are o maiestuoasă curgere neîntreruptă, gravă și sumbră, de multe ori profund tragică, iar trecerile de la o idee muzicală la alta sunt line, greu de sesizat. Istoria muzicii îl creditează pe Wagner cu invenția și folosirea sistematică a melodiei continue/infinite. Ideea aceasta a fost reluată și dusă mai departe de Richard Strauss. Dar la data la care Verdi revizuia opera Simon Boccanegra, tetralogia lui Wagner era deja încheiată, primele două opere fuseseră deja interpretate la München, iar ciclul în întregime la Bayreuth, doar Parsifalmai rămânea să fie compus. Și eu cred că în Simon avem de-a face cu o melodie continuă, infinită, chiar dacă ea nu se declară ca atare. Influență, poate subconștientă, a lui Wagner, a cărui disprețuitoare indiferență față de lucrările confratelui italian l-a durut imens pe Verdi? Dorință, poate subconștientă, de emulație? E știut că Verdi a ținut, de-a lungul întregii sale vieți, să se înnoiască mereu. Melodia nesfârșită e însă ceva ce iubitorii de operă tradițională nu prea îndrăgesc, când nu e ceva ce resping cu totul… Muzica de acest fel se urmărește mai greu decât muzica pentru belcanto, așa cum e mai greu de citit poezia modernă care nu folosește semne de punctuație, decât cea clasică, a cărei sintaxă e evidentă.

Ăsta e, bănuiesc, motivul pentru care, în serile în care s-a jucat Simon Boccanegra, sala Operei – de-obicei ticsită – nu era plină, ceea ce, mărturisesc, m-a durut. Dar, încă o dată, seara petrecută la Opera Israeliană cu Simon Boccanegra mie mi-a prilejuit o deosebit de frumoasă trăire; și am sentimentul că și ceilalți spectatori s-au bucurat de o trăire neobișnuit de frumoasă. Eu unul am făcut chiar ceva ce nu obișnuiesc să fac – m-am dus să revăd spectacolul trei zile mai târziu, și mi-am confirmat primele impresii. M-am bucurat că Aurelia Florian părea mai fină în interpretare, i-au scăpat și foarte puține stridențe. Între timp, am reascultat, vrăjit, faimoasa înregistrare a operei dirijată în 1977 de către Claudio Abbado la Teatro alla Scala, cu foarte mari cântăreți, o înregistrare din spectacol – într-o montare realizată în 1971 de către Giorgio Strehler.

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.