– Nu! Nu!! Nu!!!… strigă Elena Davidescu, disperată. Să-l ia naiba de tablou! Oricât aș vrea să sper că fiul meu nu are vreo legătură cu acest eveniment, tot apar urzeli care-i prind numele. Doamne, se tângui femeia, trăim un coșmar care se tot agață de familia noastră! Abia apucă să pronunțe ultimele cuvinte, că simți o gheară necruțătoare cum îi prinde pieptul, sufocând-o. Căzu pe covorul maro cu motive geometrice, negre.
Soțul acesteia se așeză lângă ea, în genunchi, speriat:
– Elena, Elena! Un pahar cu apă, vă rog!
În câteva secunde, comisarul îi întinse paharul. Sergiu îi ridică ușor capul soției sale, care mai avea încă un dram de conștiență și îi dădu câteva înghițituri.
– Ia aici, zise pe un ton blând. O să fie bine!
Căută în geanta soției un calmant. O ridică de braț și o rezemă de pieptul lui. Doctorița oftă lung, semn că-și va reveni. Îndată însă, făcu ochii mari: sub fotoliul din piele gri-deschis zări un telefon mobil. Acest fapt îi readuse puterile: Ce spuneți, domnilor polițiști? întrebă aceasta, ridicând obiectul găsit. De aceea nu răspunde Bogdan!
Într-adevăr, telefonul era al lui Bogdan Davidescu. Aproape se descărcase. Avea câteva apeluri nepreluate și două mesaje trimise la interval de câteva secunde, ambele către Maria Cristache.
– Și ne-a spus că nu știe nimic despre el… reproșă voalat Dan Simionescu.
– Probabil că n-a observat, căută să o scuze pe Maria tatăl lui Bogdan, Sergiu Davidescu.
– Poate atunci, pe moment, însă i-am spus să ne anunțe de îndată ce are noutăți. Or, aceasta era, slavă Domnului, o noutate!
În rest, pe telefon mai erau convorbirile cu pictorul Tudor Cristache, apelurile de la soții Davidescu și câteva chemări de la un singur număr din străinătate – cel al Simonei. Vorbise cu ea de vreo șase ori, într-un timp destul de scurt.
– Cine este Simona? îi întrebă comisarul.
– E soția lui. Locuieşte în Austria. N-am prea vorbit cu ea în ultima vreme. Sunt în divorț. De fapt, de mult nu s-a mai arătat încântată să țină legătura cu noi… Ne bănuieşte că îl influenţăm pe Bogdan să revină în ţară…
– Au copii?
– Da, pe Răzvan. Are doisprezece ani. Nu l-am mai văzut de vreo trei ani.
Elena Davidescu stătea acum pe canapea, prinzând, din când în când, între degete, o frunză de lămâi înflorit. După ce luase calmantul se mai liniștise. Afară începuse o ploaie în rafale. Pe balcon se auzeau cioburi de picături frânte de pervaz. Aproape că se înserase. În încăpere se făcuse destul de cald. Peste oraș se cernea zgomotul cotidian, împărțind frânturi de viață, cu dărnicie. Sub copertina intrării în bloc, nişte copii gălăgioși repezeau parcă atmosfera mult prea incomodă din apartamentul de la etajul doi.
– O sunați dumneavoastră sau o sun eu? întrebă Dan Simionescu.
– N-am nimic împotrivă, domnule comisar, răspunse ferm doctorița.
Formă numărul de pe telefonul ei. Simona răspunse destul de repede:
– Te sun în câteva minute, se auzi, metalic, vocea nurorii sale, care închise în grabă.
– E medic chirurg. S-ar putea să fie în operație.
Timpul trecea greu. Cele câteva minute parcă deveniseră ore. Prin mintea fiecăruia se derulau fel de fel de scenarii. Doctorița se ruga în gând, implorând cerul să primească veşti bune. Simona s-a ținut de cuvânt. Apelase în aproximativ cinci minute.
– Simona, ce-i cu Bogdan?
– Nu vă îngrijorați, e bine. Știu că și-a pierdut telefonul. A plecat în grabă. Eu l-am chemat de urgență. Răzvan a suferit o operație la coloană. Mi-ar fi fost greu singură…
(Va urma)
Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”
