Nu am înţeles niciodată această expresie. Nici atunci când eram un copil, nici acum când sunt un om matur. Posibil că această regulă de disciplină era plăsmuită din timpuri foarte vechi, când omul era supus unor temeri faţă de Dumnezeu. Şi de aceea mă întreb: Raiul este o fricoşenie pentru copii sau „bătaia” este o regulă pentru cei care vor să ajungă în Rai? Greu de definit. Oricare ar fi definiţia, e bine să venim cu povestiri din lumea copilăriei, acolo unde „bătaia era ruptă din Rai.”
M-a cheamat tata ca să-l ajut la repararea gardului de la stradă. Am venit în fugă, dar am uitat gaziera, un fel de aragaz cu un ochi, alimentat cu gaz lampant, pe care am aprins-o ca să-mi gătesc două ouă ochiuri cu jumări din borcanul cu untură din cămară.
Tata m-a rugat să ţin o scândură ca să bată nişte cuie. Am ieşit la stradă să ţin contra la scândură. Atât. Băieţii de pe stradă m-au văzut şi au strigat la mine să jucăm o miuţă. Nu am aşteptat să mă strige încă odată şi dă-i joacă.
Să zic, cam o oră am ţopăit după minge timp în care gaziera şi-a dat ultima răsuflare consumând tot gazul. Uitasem şi de gazieră, şi de ouă ochiuri.
Mama a venit de la piaţă şi voia să gătească. A dat să aprindă gaziera, dar degeaba. Nici pic de gaz în ea. „Cum naiba? Ieri am pus tot gazul în ea”, se mira mama ce şi cum.
L-a întrebat pe tata dacă a folosit gaziera la ceva. Tata a avut treabă toată dimineaţa prin gospodărie şi se pregătea să plece schimbul doi la fabrică şi o zorea pe mama să-i pregătească pachetul cu mâncare. Nu ştia nimic de gazieră.
Bănuind ea că eu aş şti care e misterul cu gaziera a ieşit la poartă şi a strigat după mine:
‒ Licuţăă! Treci acasă!
‒ Nu e aicea, bre, i-am răspuns, ştiind că mama nu prea vede de la distanţă.
‒ Dacă-l vedeţi, să-i spuneţi să vină repede acasă. Trebuie să plece la şcoală.
Ups! Uitasem de şcoală şi fuga acasă. Mama mă aştepta în curte cu o jordie în mână.
‒ Ce-i, Licuţă? Crezi că e vreo mamă pe lumea asta care nu-şi recunoaşte copilul după voce. Voiai să mă păcăleşti, ai? Ia treci tu puţin în casă ca să discutăm, m-a luat mama din prima, şterpelindu-mi una cu jordia peste fund.
Mama lovea mai cu milă, dar tot mă ustura.
‒ Lasă băiatul în pace. Ce ai cu el? Ce-a făcut?, mi-a sărit tata în ajutor.
‒ Ce am? Ştie el. Mă minte şi-i mai aduc aminte cu nuiaua cum trebuie să se poarte cu părinţii lui şi să nu mai ardă gazul din gazieră aiurea. Bătaia-i ruptă din Rai.
‒ Ei, na! E un băiat cuminte. E băiatul meu. Isteţ, frumuşel şi cuminte.
Şi aici, de fiecare dată când mă altoia mama, tata recita o strofă din poezia A venit un lup din crâng de George Coşbuc:
„«– N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!» și-a plecat.”
Dar nu a plecat mama, ci eu, la şcoală. Era târziu deja. În urmă, mama a fugit după mine şi după ce mi-a pus un pachet cu mâncare în ghiozdan mi-a spus că atunci când voi veni de la şcoală să mă duc să cumpăr gaz, că ea e plecată să pună rol la tanti Rădiţa.
Cred că era ziua mea ghinionistă. La şcoală, la prima oră, am fost invitat la tablă să rezolv o problemă de geometrie prin teorema lui Pitagora. Eram terci. De unde să ştiu de teoreme dacă în loc să-mi fac temele, am bătut mingea. M-am mulţumit şi cu nota 5, căci am mai bâlbâit câte ceva. Dar nu m-am mulţumit când profu’ de mate’ mi-a spus să vin cu părinţii la şcoală, că prea am luat-o razna şi mă lasă corigent.
Într-una din recreaţii, Jiji o alerga pe Musculiţa de colo-colo, că dacă o prinde, trebuie să-i dea un pupic. Joc aiurit inventat de Jiji. Numai că Musculiţa s-a supărat şi-a ţipat la el s-o lase în pace. Jiji, nimic. Musculiţa, de nervi, a aruncat cu o riglă spre el. Jiji s-a ferit şi rigla zbang!, a spart un geam de la o fereastră.
S-a aflat imediat şi a venit tovarăşu’ director în clasă.
‒ Cine a spart geamul?, a întrebat tovarăşu’ scurt şi tăios.
‒ Eu, tovarăşe director, am îndrăznit să răspund, ca să o apăr pe Musculiţa.
Clasa, tablou neînrămat.
‒ Vino la cancelarie!, a ordonat tov’ director şi a ieşit cum a intrat.
La cancelarie, după vreo câteva rigle la palmă, date pe cant, au urmat critici despre un copil obraznic, brânză bună în burduf de câine, scăderea notei la purtare, bla, bla, bla. Şi pentru că zâmbeam gândindu-mă la curajul meu, am primit şi o palmă de la profu’ de franceză, Limbuţă. Îi spuneam aşa pentru că de câte ori ardea câte un elev cu o palmă, scotea limba printre buze.
Spre casă, mă gândeam cum să o dreg ca să-i spun lui tata să vină la şcoală, să pună la loc geamul spart, başca „bătaia ruptă din Rai” care mă aştepta când va afla mama.
Cum v-am spus. O zi plină de ghinioane. Numai Rai nu era pentru mine.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Zburlita şi Musculiţa strigau la poartă de au sărit vecinii cu privirea să vadă ce se întâmplă.
Eu nu îndrăzneam să ies, fiind copleşit de situaţie şi a ieşit mama care a aflat toată povestea.
Tatăl meu şi cu tatăl Musculiţei au mers la şcoală şi au montat geamul la loc.
Diriga’ a aflat adevărul şi nu mi-a scăzut nota la purtare, ba chiar m-a felicitat, mulţumindu-mi pentru generozitate.
Duminică ne-am întâlnit acasă la Musculiţa. Mama a adus plăcintă caldă, mama Zburlitei a adus o oală cu sarmale şi gazdele ne-au întâmpinat cu frigărui şi cu negrese. Eram o familie.
Zburlita şi Musculiţa mă îmbrăţişau ca pe un erou.
Parcă eram în Rai.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
