„Va urma” (10) de Lică Barbu

Ziua a trecut. Personajele noastre s-au reîntors în acelaşi fast-food după ce şi-au făcut treburile pe unde i-a chemat datoria sau aventura, de ce nu.

Mai scriu încă odată asta, ca să fac şi eu activitate literară.

Ziua a trecut. Personajele noastre s-au reîntors în acelaşi fast-food după ce şi-au făcut treburile pe unde i-a chemat datoria sau aventura, de ce nu.

În local, atmosferă muzicală şi afaceri. Luţă fluieră ceva cunoscut de el, iar Cobe, la o masă, îşi calculează afacerea. Ce a mai rămas din ea. Pe masă mai are doar o bucată din colac pe care se distinge din cuvântul „Titanic” doar  „nic”. Măsoară cu palma restul de colac lipsă căutând să respecte fostele forme ale colacului. Nu prea îi reuşeşte, de aceea nu-i ies socotelile.

– Aşa… 20, 30, 40 şi cu 10 dat bonus face 200. Boon!

– Cum socoteşti tu, îţi iese colac pătrat, nu rotund, îi spuse Luţă, specialist în calcule.

– …şi cu 20 pe care a pus ochii un senator sunt 300 până acum. Unde-s 10 centimetri?

‒ N-ai măsurat bine. Întinde palma mai mult.

– Nu, că mă păcălesc singur şi mâine ce mai vând?

– Cine te crede că ăla mai e colac de pe Titanic? Nu vezi cât a mai rămas din el?

– Lume, lume! Surpriză! Am păstrat originalul pentru autentificare, strigă Cobe victorios şi scoate de sub masă un colac întreg pe care scrie „Titanic”.

– De unde ai, mă, tu colacii ăştia?

– Da’ tu, de unde ai întrebarea asta? Vrei şi tu o bucată?

– Eu sunt om de afaceri serios, măi Cobe! Nu pun eu botu’ la şmecheriile tale.

– Exact ca-n bancu’ ăla…

– Îl ştiu, i-o tăie Luţă.

‒ …la care i-am uitat poanta, continuă Cobe discuţia.

– Tocmai d’aia îl ştiu.

– Cică era un român, un englez şi un.. şi un…

Luţă nu-l mai auzea. Rămăsese pe gânduri.

‒ Eu nu înţeleg ce-are firma asta nouă? De ce nu mi-au intrat în magazin decât trei clienţi şi un gânsac?

‒ …şi un… şi un Cioculeţ? Cioculeţ e aici? Bietul de el! A venit după mine. Barem ţi-a dat „Bună ziua!” când a intrat ?

– Nu ştiu, zău.. Sunt aşa de deprimat pe chestia asta.

– Îl dresăm. Ce-i greu? Eu am văzut şi piţigoi care dau „Bună ziua!”.

– Băi, Cobe! Tu eşti WWWtrurli punct ro la cap? Eu de firmă vorbesc.

– Chiar. Îi fac pagină: ve-ve-ve cioculeţ pană de gânsac punct com şi fac bani din chestia asta.

– Ce, mă, ve-ve-ve fac, că azi n-am produs nimic de când am schimbat firma!

– Dă-o, nene, jos şi gata. Lumea vine şi după miros.

– Miros de ce?

– Miros de… Vezi că arde Siloza chifteluţele comandate de mine.

– A, nu! Aşa miros chifteluţele din carne de gânsac.

– Ce faceee!! Nu se poate. Criminal zoofil ce eşti.

– Păi, nu asta aţi vrut? Să-l gătiţi? Hai, mă, că nu vă iau niciun ban. Azi, chifteluţe gratis. Gata comanda, Siloza?, strigă Luţă bătând în gemuleţul de la bucătărie.

– Comandă să-i dai lu’ tac’tu, c-ai făcut din cârciuma tatălui tău abator de păsări cu closet promoţional. Mâine îţi dau grenade pane.

‒ Ga, ga, ga!, se auzi pliscul lui Cioculeţ din bucătărie.

– Sunt la negocieri deocamdată. Se rezolvă, stai calm!, calmă Luţă situaţia.

– Şi eu care îl credeam un laş. Brava lui! E din părinţi războinici. Nu se lasă tăiat, darămite mâncat, se bucură Cobe.

Va urma   

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește