Verile, prin anii copilăriei mele, erau la fel de caniculare ca şi astăzi. Luna lui cuptor era cea mai fierbinte lună din vară. Ca să nu mă frig la tălpi, eram nevoit să port papuci când ieşeam la joacă sau când mergeam pe câmp. Pământul ardea.
Dar nu-mi făceam griji. Peste tot erau copaci stufoşi la umbra cărora ne adăposteam de căldură ca să ne jucăm în voie în picioarele goale, căci îmi plăcea tare mult. Chit că aveam tălpile zdrelite de ţepi, tot în picioarele goale zburdam.
Mamaia Ştefana mă ungea cu o alifie făcută de ea, dar tălpile mele tot în praf ajungeau.
Zburlita umbla numai în săndăluţe. Când stăteam la umbră, scotea sandalele şi avea urme albe pe picior, aşa cum a prins-o soarele.
‒ De ce nu umbli în picioarele goale ca să te bronzezi peste tot?, o întrebam știind răspunsul.
‒ Ca să întrebi tu şi soarele.
Na, că nu a răspuns cum ştiam, dar am înţeles aluzia. Pentru ea, soarele eram tot eu.
Cea mai deosebită lună din vară era luna lui Gustar, adică august. Ploua cu fructe coapte. Crengile merilor, perilor, caişilor şi prunilor atârnau până-n pământ de atâta rod. Nucile nu erau prea bine coapte. Le scobeam miezul dulce-untos şi ne vopseam degetele cu coaja lor verzuie.
Nu ploua numai cu fructe. Ploua la propriu aproape în fiecare după-amiază.
Într-o dimineaţă, când am plecat pe câmp cu oile, mamaia Ştefana mi-a spus să vin acasă până-n prânz că va fi furtună şi va ploua.
Mă uit spre cer. Nimic. Cerul era perfect albastru. Doar un noruleţ rebel se vedea spre apus, gata să dispară fără să-l observăm.
‒ Unde vezi, bre, matale că o să plouă?, o întreb gândind că mamaia, femeie bătrână, zice şi ea aşa, ca să se afle în treabă.
‒ Vezi norişorul acela? El este solul care cheamă norii mari şi negri la o adunare cu ploaie. Vârtejul acela mic care tocmai ţi-a trecut pe lângă picioare pregăteşte din timp locul furtunii ce va veni, iar nucul din colţ şi-a tremurat grijuliu frunzele ştiind ce-l aşteaptă.
Ştia ea ce ştia. Nu mă miram. Învăţam.
Pe câmp, luat cu oile, cu cititul unei cărţi, am uitat de prezicerea mamaiei. Eram aşa de adâncit la citit încât nu am observat că soarele dispăruse de pe cer acoperit de nori mari şi deşi. Un vânt răcoros mâna oile spre casă. Ele probabil au presimţit ceva. Nici asta nu am observat. Oricum, când erau sătule, oile ţineau drumul spre casă singure. Ştiau drumul.
Un trăsnet care parcă a rupt cerul m-a trezit din lectură. Şi rupe-o la fugă.
O ploaie scurtă de vară răcorea pământul. De ajuns cât să mă facă fleaşcă până acasă.
După ploaie, toţi copiii aveam ocazia să ne bucurăm de multe ocupaţii năstruşnice.
Mergeam la Oraca, o pădurice cu salcâmi, ca să culegem ciuperci. Nu ajungeam cu ele acasă pentru că le frigeam acolo. Zburlita păstra întotdeauna o ciupercă. Cică să o pună în ierbar.
Mofturi. Nici nu avea ierbar. Avea acolo, un caiet oracol, în care scria „impresii” şi poezii. În „ierbar”, aşa cum îi spunea ea, nu avea decât o păpădie pe care i-am dăruit-o ca semn de carte. Desigur, gestul era altul, drept pentru care am primit un sărut. Ba, nu. Mint. Au fost mai multe, dar cine mai stătea să le numere cuprinşi fiind de vârtejul dragostei?
Ploaia repezită de vară forma „fluvii”, ca să nu le spun băltoace, prin care ne bălăceam şi ne jucam cu bărcuţe din hârtie. Eram naivi pe lângă vaporaşele lui Ţugui cu care ne uimea pe toţi. Era înscris la un cerc de navomodele şi avea o bună pricepere la meşterit de toate.
M-a tot rugat să vin şi eu la cerc, dar pentru că Zburlita mi-a spus că umblu tot timpul cu capul în nori, am crezut-o şi nu m-am dus.
Cea mai grozavă joacă după ploaie era de-a pleoscăitul. Luam noroi puţin mai tare, îl amestecam bine, făceam o paleaşcă cât o palmă, îi găuream un pic mijlocul, scuipam în gaură şi fleoşc!, cu ea de pământ. Trebuia să te fereşti ca să nu te stropeşti de noroi.
Da de unde! Eram toţi murdari de noroi de sus până jos.
Cine pleoscăia cel mai tare era campion. Jiji, mai cu moţ, arunca paleaşca de noroi în sus şi când cădea pe pământ se auzea un fleoşc anemic. Tatalai râdea de el de se prăpădea.
‒ Băi, Jiji! Tu ai inventat jocul de-a fâsâitul. Ăsta-i pleosc?
Odată, Jiji tot arunca în sus noroi şi Tatalai l-a împins uşor de i-a căzut lui Jiji paleaşca drept pe cap. Cezar, căţeluşul Zburlitei, a zbughit-o schelălăind spre casă, ştiind ce va urma.
Şi ce credeţi că a urmat? Bătaie cu noroi. Care pe care. Nici nu ne mai făceam griji la ce ne aştepta acasă.
Aşa era atunci după ploaie.
Staţi că nu am terminat!
Într-o zi, tot prin august, ies la poartă ca să mătur nişte frunze uscate.
‒ Licuţă! Nu te duci pe câmp cu oile?, o aud pe mamaia Ştefana care venea de la piaţă.
‒ Nu vezi, bre, că e înnorat şi o să plouă?
‒ N-o să plouă. Sunt nori sparţi, trecători, pe aici. Se duc spre solul-norişor care-i cheamă în altă parte pentru ploaie.
Aşa a fost. Nu a plouat. De unde le ştia aşa de bine mamaia, nu ştiu.
Pentru mine era un mare semn de întrebare. Un fel de „pleosc!”
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
