Taman în apropierea sărbătorilor de Paşte, în trimestrul II al acelui an şcolar, în clasa noastră a venit un coleg nou, Florin, un băiat din Piatra Neamţ. Un băiat frumuşel. Brunet cu ochii albaştri, înalt, cu alură de sportiv, ieşea în evidenţă de la prima privire.
Curioşi, ne tot întrebam ce şi cum despre el. Dacă e un elev bun, dacă nu cumva era repetent, unde locuia în cartier? Cele mai curioase erau fetele care întorceau privirea după el până şi în timpul orelor.
Noi, băieţii, ne făceam că plouă, dar eram plini de invidie. Jiji se tot învârtea pe lângă el ca să şi-l facă prieten. Florin era amabil cu toţi colegii şi nu prea avea de gând să ajungă în centrul atenţiei. Era un băiat modest şi nu îndrăznea să înceapă vreo discuţie cu unul dintre noi. Şi totuşi…
A treia zi după venirea lui, imediat după ora de geografie, în pauză, ca să satisfacă curiozitatea colegilor, a ieşit în faţa clasei şi, îmbujorat, s-a prezentat într-un dulce grai moldovenesc:
– Dragilor colegi! Mă numesc Pîrlici Florin şî iaca!…
Ne-a pufnit râsul la auzul numelui lui de familie, dar el a continuat.
– Îi di mult numele aista la noi în familie, de la taica lu’ taica şî-l păstrăm ca pi o comoară din moşi-strămoşi şî nu-i di şagă să ti hlizeşti la numili unui om.
Toată clasa a amuţit.
– Şî iaca, zâceam, io am vinit pi lume şî am copchilărit în satul Bucecea din judeţul Bătşeni, lângă Ipoteşti, unde s-o născut marele nostru poet Mihai Eminescu şî-s mândru di aiasta. Tătuca îi militar şî l-o mutat cazarma la Piatra Neamţ, undi am învăţat pânî în clasa a şinşea. După aşeea, pi tătuca l-o mutat la Brăila şî şedem ghinişor pi Şuşeaua Cazasului, lângă semete.
„E aproape de mine”, mi-am zis.
– Nchie îmi plaşe biologia şî istoria, dar şî oleacă di matimatică. La Piatra eram în echipa di juniori la handbal într-un club şî tari-mi pare rău cî ni calificasem pi judeţ. Dacă ştiţi p’aicişa în Brăila un club sportiv undi să mă înscriu la handbal sau atletism cî şi aiasta-mi plaşe, vă rog să ajutaţi. Şî şine ştie unde e biblioteca în oraş cî vreau sî şitesc cărţi?
– Pentru clubul sportiv să o întrebi pe doamna Anca, profesoara de sport, iar pentru bibliotecă mergi cu mine. Sunt musafir săptămânal acolo, am sărit repede să-i răspund.
A sunat clopoţelul şi pauza s-a terminat, dar nu ne-am supărat. Florin ne-a satisfăcut curiozitatea şi ne-a plăcut povestea lui pe care ne-a spus-o deodată, surprinzându-ne. El însuşi era o poveste.
După ore, am mers împreună cu Florin până acasă la el. Da’ câte nu am vorbit? Şi mie îmi plăcea biologia şi am avut ce să-i descriu, iar el mi-a povestit despre istoria Moldovei. Partea cu Ştefan cel Mare mi-a stârnit cel mai mult curiozitatea.
„În sfârşit, am şi eu un prieten de la care am ce învăţa!”, mi-am zis.
Dintre toate clasele de ciclul II din şcoală, clasa noastră avea un obicei original şi hazliu totodată. Ne trimiteam bileţele unii altora în care fiecare scria ce-şi imagina despre cel căruia îi trimitea biletul. Hârtiuţa se strecura pe furiş, fără să ştie cel care o primea cine i-a trimis biletul.
Eu am născocit acest joc de comunicare ca să stimulez imaginaţia colegilor, să-i apropie mai mult ca prieteni şi, în felul acesta, se cunoşteau mai bine.
Jiji mă sâcâia mereu să-i scriu bileţele să le i le dea Musculiţei. La început, i-am scris câteva rânduri mai serioase, cu dulgecării. Jiji, în neatenţia lui, nu le copia pe alt bileţel cu scrisul lui, iar Musculiţa mi-a recunoscut scrisul. Ca să-i facă necaz, Musculiţa se ducea la Jiji, spunându-i:
– Iote, măi Jiji, ce gânduri frumoase mi-a trimis Licuţă!
Jiji parcă era pe buza unui vulcan de ciudă. A încercat să-i scrie singur. Având multe greşeli gramaticale, Musculiţa le corecta şi-i lipea bileţelele pe tablă. Ne prăpădeam de râs.
Zburlitei nu-i trimiteam bilete. Aveam un caiet al nostru. Eu îi scriam câteva rânduri pe caiet şi i-l dădeam personal. A doua zi, primeam caietul înapoi cu mesaj de la ea. În versuri. Şi tot aşa.
Lui Florin i-a plăcut acest joc şi se amuza teribil când cineva citea cu voce tare câte un bilet mai fistichiu sau scris cu ironie adresată celui care l-a primit.
– Du-ti, măi!, zicea mereu Florin râzând cu poftă.
Vorba lui.
Se apropiau sărbătorile de Paşte. Ştiam asta de la ai mei. La şcoală nu aveam voie să vorbim despre asta. Directorul şcolii ne-a atenţionat, la careul din pauza mare, să nu care cumva să venim la pachet cu ouă roşii sau pască. Cine e prins cu aşa ceva i se va scădea nota la purtare.
Acest subiect îl discutam cu Florin după ore, pe drumul spre casă.
Şi atunci, Florin mi-a povestit cum sărbătoreau Duminica Floriilor la ei în sat. Fiecare sătean prindea în poartă câte un buchet de flori, iar cei cu nume de floare erau în mijlocul horei care se încingea duminica după prânz în centrul satului.
– Ştii civa, Licuţă? Mi-o venit o idee. Sâmbătă dimineaţă sî merjem tăţi din clasă pi câmp sî culegem flori şî după-achiază, la ore, să umplem clasa cu flori. În loc di bileţele ne dăruim flori. Ce zîci?
– Foarte frumos, Florine! Să le spunem colegilor şi care vor să vină pe câmp îi aşteptăm la şcoală. De acolo mergem împreună, i-am răspuns parcă invidios că nu mi-a venit mie ideea asta.
– Cari au nume di floare? Îi ştii?
– Cum să nu! Sunt două Viorici, Brânduşa, Violeta, Laurenţiu, Crina şi Joiţica plus cei cu porecle: Verzica, Muşeţica, Lăcrămica şi Scaiete.
– Du-ti, măi! Joiţica nu îi numi di floare.
– Nu-i, dar o facem noi.
Zis şi făcut. Toată clasa a venit cu noi la cules flori. După-amiază, clasa noastră mirosea a câmpie. Fetele aveau coroniţe, iar băncile celor cu nume şi porecle de flori erau încărcate cu floricele de câmpie. Jiji, mai cu moţ, avea şi el coroniţă.
– Du-ti, măi! Parcă eşti căpiţă di fân, i-a spus Florin râzând.
Banca lui Florin era cea mai plină cu floricele. Au avut grijă fetele. Printre petale era strecurat câte un bileţel.
Toată şcoala, cu tot cu profesori, a venit să vadă „minunea” din clasa noastră. Iar noi, ce mai, eram îmbujoraţi de emoţie. Ca nişte flori.
O clipă m-a dus gândul că dacă voi descoperi o floare, necunoscută de nimeni, să o denumesc Prietenie. Sau Florin? Hm! Voi ce spuneţi?
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
