Nu despre floarea care vesteşte primăvara este vorba în această povestire. E şi despre ea, dar mai mult ca decor. „Ghiocelul” meu era un voinic cum numai în basme întâlneşti. Atunci ce e, dacă nu e floare?, veţi întreba.
Haideți să vă povestesc!
În acea iarnă, tata a umplut magazia cu lemne, dar parcă iarna era prea lungă şi lemnele nu ajungeau pentru foc. Nimeni nu putea şti atunci când se va termina iarna. La radio, nenea Topor ne spunea în fiecare zi cum e şi cum va fi vremea, dar nu se potrivea mereu.
‒ Tizule! Las-o baltă! Azi a nins mărunt şi tu spui că-i soare, vorbea tata cu radioul atunci când Nicolae Topor prezenta „Timpul probabil”.
Problema era lemnele de foc. Dacă iarna e mai lungă? În alţi ani a nins şi-n martie.
Mama l-a sfătuit să caute nişte coceni de porumb, că lemne la depozit nu prea mai sunt şi-or fi şi scumpe. Nici nu a terminat bine sfatul şi a plecat la „tătica”, cum îi spunea ea lui tataia Muşat, de unde a venit cu o veste:
‒ Nicolae! Tătica mi-a spus că dacă vrem coceni, să mergi la nepotu-su Radu de la Găiseanca. Are curtea plină şi vrea să scape de ei. Ţi-i dă degeaba, numai să-l ajuţi, să-i repari grajdul cailor şi să-i cureţi curtea.
‒ De unde ştie tac’tu, Ioano?
‒ Ieri, a fost unchiu’ Ţane în vizită şi i-a spus de cocenii lui Radu.
Nenea Ţane era fratele lui tataia şi tata lui Radu de la Surdila Găiseanca.
Când a venit de la serviciu, tata a trecut pe la gară şi a aflat la ce oră avem tren. Am scris „avem” pentru că mă lua şi pe mine la ţară. Surdila Găiseanca avea gară. Tocmai bine.
Sâmbătă, mama m-a învoit de la ultimele ore şi după ce a venit tata de la muncă, pe la ora patru eram la gară. La ora 4,20 eram în trenul Galaţi–Buzău şi în nicio oră eram în staţia Surdila Găiseanca. Ce repede!
La gară, surpriză! În spatele gării ne aştepta nenea Radu cu căruţa lui. Dar nu asta era surpriza, ci fetiţa care era lângă el, Drăcuţa pe care nu am văzut-o de mulţi ani. Ea locuia în alt sat. Cum de a aflat că vin la Găiseanca, nu ştiu.
‒ Iote, Licuţă! Prietena ta de la Urlaţi. O mai ţii minte?, a făcut prezentările nenea Radu.
Asta-i bună! Cum să o uit pe Drăcuţa? La câți pupici am primit de la ea, nici dacă mă mutam pe Lună nu o puteam uita.
‒ Ce-i Licuţă? Ce-ai rămas ca gluga de coceni împrăştiată în vânt? Hai în căruţă! Se înnoptează şi nea Radu n-are faruri la căruţă, m-a invitat Drăcuţa prin felul ei ironic prin care mi se adresa ori de câte ori veneam cu ai mei la ţară şi mă întâlneam cu ea.
Nu mă supăram, ba chiar îmi plăcea şi zâmbind am urcat în căruţă. Pe loc m-a îmbrăţişat şi ţoc!, un pupic.
‒ Bine ai venit, Lipovene!, mi-a şoptit la ureche Drăcuţa.
Acasă la nenea Radu, ne-a întâmpinat la poartă tatăl Drăcuţei, venit la Găiseanca cu nişte treburi şi iată, de unde până unde, Drăcuţa ştia de venirea mea.
Dar suprizele nu s-au terminat aici. Tata a mers cu nenea Radu să vadă ce are de reparat la grajd.
M-am ţinut după ei şi ceea ce am văzut în grajd m-a ţintuit locului cuprins de emoţie. Făptura din faţa mea, un mânz alb-alb era parcă coborât din basme.
L-am mângâiat pe coama albă şi, fără să vreau, i-am spus mai mult şoptit:
‒ Ghiocel!, l-am botezat în acel moment de parcă-l ştiam de când lumea.
Mama lui, o iapă splendidă, albă ca o nea aşternută peste câmpii, a întors uşor capul nechezând încet ca aprobare pentru numele pe care i l-am dat.
Ghiocel s-a apropiat de mine, mi-a mirosit faţa şi mi-a transmis un tremur pe care nu-l trăisem vreodată. S-a uitat în ochii mei şi cu botul mi-a luat căciula din cap, dându-i drumul pe jos. Voia să se joace. M-am prins în joc. Luând căciula de jos, i-am pus-o pe cap. Ridicând un pic picioarele din faţă, Ghiocel a dat capul pe spate şi căciula mea a zburat prin grajd agăţându-se de-o scândură din tavan. Na, ce mă fac?
Ghiocel a lovit cu o copită un stâlp de susţinere şi căciula a căzut la picioarele mele.
Gata! Ne-am împrietenit.
Drăcuţa râdea şi nu-i venea să creadă.
‒ Iernuca o cheamă pe mama lui. Licuţă, eşti un vrăjitor! Nu vrei să mergem mâine în crâng să culegem ghiocei? Ştiu eu un loc. Îl luăm şi pe Ghiocel cu noi. Vrei?
Mai încape vorbă? Am luat-o de mână ca un răspuns şi am plecat la masă, căci ne strigau ai noştri.
Seara, până să adorm, visam cu ochii deschişi toate frumuseţile din lume poleite cu alb strălucitor. Magia mă îmbrăţişa cu tainele nopţii.
Dimineaţă, după ce am păpat lapte cald cu mămăliguţă, o aud pe Drăcuţa strigând din curte:
‒ Licuţăăă! Mai stai mult? Noi suntem gata!
„Noi”? Care noi? Când am ieşit în curte am văzut mai mulţi de „noi”. Am rămas cu gura căscată. Drăcuţa era călare pe iapa albă. Cu o broboadă albă pe cap, Drăcuţa era ca o crăiasă a zăpezii.
‒ Doar nu credeai că mama lui Ghiocel îşi va lăsa puiul singur la pădure? Aşa că am luat-o şi pe ea. Hai să mergem! Ţine tu hăţurile Iernucăi!
Bucuria unei plimbări la cules ghiocei s-a transformat într-o uimire. Drăcuţa călare? Nu ştiu de ce mă tot întrebam. Doar era fată de la ţară.
Ajunşi în Poiana Ghioceilor, Ghiocel nu avea astâmpăr şi mă îmboldea la joacă. Cum puteam să-mi refuz prietenul? L-am fugărit, l-am bulgărit, l-am cuprins cu dragoste, iar Ghiocel ţopăia cât era poiana de mare. Iernuca păştea liniştită smocuri de iarbă uscată ivită de sub zăpadă, ştiind că mânzul ei este pe mâini bune.
Nu am cules mulţi ghiocei. A cules Drăcuţa şi pentru mine și mi i-a dăruit cu recomandarea să-i dăruiesc prietenilor mei, mai ales Zburlitei. Dar pentru asta a trebuit să plătesc zece pupici.
Nu mai ştiu. Nu i-am mai numărat, pentru că a trebuit să plătesc şi pentru Zburlita. Ghiocel ne privea gelos nechezând bucuros că are aşa prieteni.
După prânz, după ce am stat la o masă plină cu savuroase mâncăruri ţărăneşti, cu căruţa plină cu coceni de porumb, am luat drumul Brăilei. Nenea Radu era conducător al căruţei transformată-n sanie, iar eu, cu un braţ de ghiocei înfăşuraţi în pănuşe, stăteam cocoţat pe grămada de coceni.
În urmă, rămânea Găiseanca cu Iernuca, iapa care l-a zămislit pe Ghiocel şi Drăcuţa care m-a urmărit călare pe Iernuca până la ieşirea din sat. Un dor înflăcărat în imensitatea zăpezilor de pe câmpii s-a înfiripat spre aduceri aminte.
Pe drum, mă întrebam cui voi da acei ghiocei? Păi, în primul rând mamei, surorii mele, Zburlitei, Musculiţei, Perluţei, lui Tatalai, lui Ţugui, lui Pufosu, hai şi lui Jiji.
Şi bineînţeles, şi vouă, dragii mei cititori!
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
