Cine nu ştie cum e starea fizică şi sufletească dacă se va îndrăgosti vreodată, să mă caute pe mine să-i descriu, iar pe filosofii care tot scormonesc în căutarea unei definiţii absolute a dragostei, îi aştept la o cafea, căci avem ce vorbi, la nesfârşit.
Acest sentiment admirabil, îndrăgostirea, e bine să-l „suferiţi” în copilărie, atunci când gândurile sunt curate şi inocente, iar Universul conspiră cu inima ta încătuşând-o în căuşul stelelor spre un infinit pe care îl poţi atinge, răsturnând firea lucrurilor într-un abis, acolo unde aerul te sufocă şi nu ai încotro, iubeşti şi nu ştii de ce.
Hai, să vă povestesc:
Vara, în iulie, joaca nostră se numea „munca la câmp”, fie la Agrosem, fie la Grădină, fie în Insula Mare a Brăilei, ca zilieri. În insulă se câştiga cel mai bine, dar era departe de cartierul nostru şi trebuia să ne trezim la patru dimineaţa, ca la ora şase să trecem cu bacul peste Dunăre. La şapte eram printre rândurile de porumb la prăşit. Seara, ajungeam acasă la opt.
M-am trezit la patru dimineaţa vreo două săptămâni ca apoi am ales să merg la muncă mai aproape, adică am ales să mergem toţi de pe strada mea la Grădină şi asta îmi convenea. Era mai aproape. Mai aveam timp şi de altele. Aveam timp de joacă, de citit o carte, de mers la Zburlita să ne jucăm. De câte ori mergeam la ea, mama îmi punea într-o sacoşă castraveţi, gogoşari, roşii, ce aduceam eu de la Grădină, ca să le dăruiesc mamei Zburlitei.
Asta, până-ntr-o zi.
Dimineaţă, de cum am ajuns la muncă, după ce am coborât din remorca tractorului la marginea unei parcele cultivate cu ardei gras, aşteptând brigadierul să ne dea pe rânduri, apare lângă noi un alt tractor cu remorcă plin cu copii şi câţiva adulţi.
‒ Ăştia-s din Brăiliţa, mă lămuri Jiji.
Jiji se codise mult să meargă la cules, la Grădină, dar când a aflat că Musculiţa voia să vină cu noi pe tarla, hop şi el a doua zi. Nu făceam echipă cu el pentru că era leneş. Vorbea întruna şi spunea bancuri fără perdea. Musculiţa îl privea câş şi îl evita când stăteam la masă.
‒ De unde ştii tu că-s din Brăiliţa?, întreb curios.
‒ Nu se vede ce feţe de lipoveni au?, mă lămuri Jiji.
‒ Şi eu am faţă de lipovean, dar nu stau în Brăiliţa.
Nu ştiu ce a mai spus Jiji. A căzut cerul pe mine şi nu mai auzeam nimic. Din remorcă a coborât o fiinţă care mi-a blocat respiraţia. Blondă, cu ochii mari, albaştri, îmbrăcată cu o rochiţă de culoarea piersicii coapte, fata din Brăiliţa, clipind lent, m-a privit pe furiş şi a trecut pe lângă mine ca o adiere răcoroasă de vară.
Nici nu mai ştiam de ce sunt acolo. Noroc cu nea Dobrică, brigadierul, căruia îi spuneam nea Prunică pentru că tot timpul mirosea a ţuică de prună, care a strigat la mine să-mi iau lădiţele şi să trec pe rând trezindu-mă din visare.
Nu ştiam atunci că nimic nu e întâmplător şi mă trezesc cu lipoveanca lângă mine. Primise rând chiar lângă rândul meu. Până să mă dezmeticesc, că nu-mi trecuse magia, fata cu părul ca soarele luase un avans serios la cules ardei gras. Întorcea capul pe furiş şi mă privea printre firele de păr blonde, iar când era aplecată mă spiona pieziş.
Aveam impresia că pierd ceva şi nu am mai stat pe gânduri. Am înșfăcat lădiţele şi dă-i pe cules cu o repeziciune pe care nu o mai controlam.
După ce am umplut vreo cinci lădiţe, eram lângă lipoveanca din Brăiliţa. Nici nu m-a privit. Îşi vedea de cules şi vorbea cu altă fată de lângă ea, tot blondă şi plină de pistrui pe faţă. Am aflat apoi că e sora ei mai mare.
Nu îmi venea nimic în cap ca să-i adresez un cuvânt măcar. Culegeam ardei pe pipăite, căci privirea îmi era lipită pe lipoveancă. Abia aşteptam să întoarcă ochii la mine. Ştia că o privesc pentru că-i zâmbea complice surorii ei.
‒ Eşti din Chercea?, m-a întrebat sora ei mai mare.
‒ Cine, eu?, răspund aiurea, de parcă mai erau vreo sută lângă mine.
‒ Nu, tataia!, zise sora mai mare râzând.
În acel moment, lipoveanca a întors privirea spre mine râzând şi scânteile din ochi ni s-au întâlnit. Picioarele mi s-au înmuiat şi îmi ţiuiau urechile. Eram roşu ca un rac.
„Dumnezeule! Acesta-i Raiul?”, mă întrebam în acel moment simţind că timpul s-a oprit în loc.
Toată săptămâna, acasă, eram pierdut în gânduri, visam cu ochii deschişi. La masă, seara, priveam în gol cu lingura în mână şi uitam de mine. Voiam să citesc ceva ca să evadez din acea stare, dar nu auzeam în minte decât cuvântul Tania. Aşa o chema pe lipoveancă.
Zburlita, îngrijorată, m-a căutat ca să ştie de ce nu mai vin la ea. Când m-a văzut în ce „hal” eram, a intrat la bănuieli. O iubeam mult pe Zburlita dar nu ştiam ce-i cu mine. Eram paralizat din dragoste pentru Tania. În arşiţa verii dragostea se topeşte în doruri de neoprit.
Voiam să nu fiu aşa, voiam să mă regăsesc, să nu mai sufăr, să fiu normal, să fiu Licuţă al meu. Eram pierdut şi mă căutam fără speranţă. Mă amăgeam degeaba. Nimic din toate acestea nu voiam să fac pentru că era al naibii de minunat acest sentiment, dragostea.
Ştia tot Universul ce-i cu „boala” mea. Sora mea aflase de la Jiji, un „duce vorba”. M-a înţeles şi mi-a spus că va veni sâmbătă la Grădină să vorbească cu cele două surori să mergem împreună la o plimbare, duminică, la Lacul Sărat, staţiune balneară în apropierea oraşului Brăila.
‒ Tot îţi spune ţie Lipoveanu’. Cine ştie, poate te însor cu o lipoveancă, spunea soră-mea zâmbind.
M-a cam speriat cuvântul „însor”, dar când am auzit de plimbare împreună cu Tania am crezut că până aici mi-a fost. Ori mă evaporez, ori plec în Cosmos.
Sâmbătă, la primirea salariului pe săptămâna muncită la Grădină, sora mea vorbea cu Nadia, aşa se numea sora mai mare a Taniei, pentru plimbarea la Lacul Sărat, iar eu cu Tania ne priveam în ochi fără să ştim ce-i în jurul nostru. Ne contopeam în gânduri şi niciun univers din lume nu ne putea descoperi.
Duminică am ajuns la Lacul Sărat cu tramvaiul. Eu cu Tania şi surorile noastre cu prietenii lor.
Ne-am plimbat pe aleele din staţiune şi ne-am pregătit de un picnic pe o pătură, la umbră.
Nu înainte de a ne juca un volei cu o minge adusă de acasă. Cu ochii tot timpul pe Tania, neatent, primeam mereu mingi în cap. Tania chicotea şi asta mă bucura pentru că o înveseleam.
Nu mai ştiu dacă am mâncat ceva din bunătăţurile aduse de acasă şi nu mai ştiu dacă am băut suc rece adus din staţiune de băieţii cei mari. Nici eu, nici Tania. Singura noastră preocupare era să ne privim. Atracţia ochilor noştri nu putea fi întreruptă de nimic.
Parcă, la un semn, fără să ne spunem ceva, ne-am ridicat amândoi odată şi am plecat pe aleea parcului. Ne-am aşezat pe o bancă umbrită de un castan.
Tăceam. Nu ştiu cât am tăcut. Un minut, o oră, un veac… Milioane de cuvinte ne veneau în minte şi nu reuşeam să le rostim. Eram muţi de dragoste.
Aş fi dorit să o iau de mână, dar îmi era teamă să o ating ca nu cumva să o risipesc şi să o pierd. Aş fi dorit să o sărut, dar îmi era teamă de prea mult.
Aş fi dorit să o îmbrăţişez, dar îmi era teamă că mă pierd în ea.
‒ Asta-i iubire, Lipovene?, am auzit un glas venit de undeva din neant.
Aceeaşi întrebare îmi puneam şi eu.
Răspunsul l-am găsit amândoi. Mai întâi printr-o uşoară atingere a mâinilor, ca apoi să ne strângem puternic degetele într-o încătuşare definitivă, de mult aşteptată.
Obrajii ni s-au atins fără să vrem, ardeau mai ceva ca soarele, iar buzele ni s-au atins uşor ca o mângâiere timidă şi caldă. Pluteam în dorinţa sărutului.
Da, era iubire!
A doua zi nu am mers la Grădină. A plouat şi nu s-a ieşit pe tarla.
Stăteam în casă şi eram zdrobitor de trist. Dacă era iubire, de ce sufeream? De ce dorul era de nestăvilit? De ce iubim dacă ne doare? Aşa mă întrebam atunci.
Pe Tania nu am mai văzut-o niciodată. Sora ei a venit la cules fără ea şi mi-a spus că este bolnavă. Ştiam. Era bolnavă de iubire.
‒ Ce i-ai făcut, Licuţă? Nu mănâncă, nu doarme, nu vorbeşte. Nu o mai las să vină. Crede-mă! E mai bine pentru ea.
Această clipă de dragoste m-a marcat toată viaţa. Ştiu sigur că mă voi întâlni cu Tania, atunci când, undeva, cândva ne vom săruta în Cosmos.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
