„Limbuţă” era porecla domnului Teodoru, profesor de limba franceză, care ori de câte ori urechea câte un elev neastâmpărat sau care nu-şi făcea temele la ora dânsului, scotea vârful limbii în colţul gurii, ceea ce i-a inspirat pe unii elevi să-l poreclească Limbuţă. Deci, nu era „botezul” meu care, după cum bine ştiţi din povestirile mele, eram specialist la pus porecle. Nu zic, căci nici azi nu mi-am pierdut această „îndemânare”.
Clasa mea nu învăţa cu Limbuţă pentru că noi studiam limba rusă şi drept să vă spun mi-a prins bine-n viaţă prin cunoaşterea alfabetului chirilic, dar şi prin învăţarea multor cuvinte din limba rusă. Поймите дорогие?
Limbuţă era fotograful şcolii şi multe fotografii realizate de dânsul le-am păstrat cu drag.
Dar nu despre domnu’ de franceză vreau să vă povestesc ci despre un alt „Limbuţă”, de data asta botezat de mine, care a venit pe strada noastră la mama lui, tanti Rădiţa, tocmai de la Braşov de la tatăl lui. Chestii de familie pe care nu le înţelegeam atunci şi nici nu mă interesa să le aflu.
Tică, aşa îi spuneau toţi, mai exact Mitel îl chema, a venit la începutul anului şcolar şi a fost repartizat în clasa noastră în bancă cu mine, că tot eram vecini.
Tică părea un băiat isteţ, ştia multe pentru că citea mult, dar le încurca.
Nu zic, aveam ce învăţa de la el, cât de cât, şi mă bucuram că stătea cu mine-n bancă. Mergeam şi veneam de la şcoală împreună.
Cu toate calităţile lui, Tică avea un obicei enervant: Vorbea mult fără să se oprească. Cei din jurul lui nu apucau să spună decât „mda”, „aşa”, „da” şi atât. Când credeai că gata, a terminat, lua alt subiect. Nici nu apucai să-l întrebi ceva. Oricum, avea el răspunsul pe care ţi-l dădea imediat fără să-l întrebi.
Pe deasupra mai era şi arogant. Nu suporta să-l contrazici indiferent dacă avea dreptate sau nu.
Jiji şi Tatalai, când stăteam pe malul şanţului, desenau cuvintele în aer, cică să spună şi ei ceva. Până se plictiseau şi plecau acasă. Eu rămâneam şi-l ascultam, ba îl îmboldeam şi mai abitir punându-i întrebări. L-am întrebat odată dacă ştie despre „Legendele Olimpului”. Asta-i bună! Şi dă-i „conferinţă”.
De aceea l-am poreclit Limbuţă. Prea era fără punct şi virgulă. La propriu, căci uneori, pronunţa greşit gramatical unele expresii.
Nu s-a supărat când a aflat cum l-am poreclit. Se mândrea că are aceeaşi poreclă ca don’ profesor. În schimb, m-a rugat să nu-i spun la şcoală Limbuţă. Nu, nu-i spuneam. I-am spus lui Tatalai şi lui Jiji. Apoi, ştia toată şcoala.
Toate bune şi interesante cu acest Limbuţă, noul venit pe strada noastră. Până într-o zi.
De câteva zile, am observat că Limbuţă, atunci când veneau şi fetele, Musculiţa şi Zburlita, la „fluviul” lui de vorbe, le cam făcea ochi dulci şi asta nu îmi mai plăcea. Se credea un băiat cu lipici la fete. E drept, era un băiat frumuşel, cu ochii albaştri şi părul negru, ondulat.
La un moment dat, a luat-o de mână pe Zburlita. Opaa! Zburlita şi-a retras mâna imediat ca friptă, uitându-se la mine. Musculiţa a înţeles scena şi a schimbat foaia întrebându-l:
‒ Măi, Tică! Ai auzit de expresia „o întorci ca la Ploieşti”?
‒ He, he, he! Mă iei cu d’astea? Normal că ştiu.
‒ Daa? Şi de unde vine această expresie?
‒ De la turci. Ei aduce vorbe de tot felul. De pe vremea lu’ Ştefan cel Mare.
‒ ,,Ei aduc” e corect, măi Tică! Şi cum făceau turcii de îl întorceau pe Ştefan ca la Ploieşti că eu tot nu înţeleg?
Limbuţă şovăi o clipă şi a „întors-o ca la Ploieşti”.
‒ Păi, turcii, când atacau moldovenii, o luau pe la Ploieşti pe scurtătură care o foloseau ei să ajungă mai repede.
‒ „Pe care o foloseau” corect, măi Tică! Şi nu mai înţeleg de ce atacau turcii pe moldoveni pe la Ploieşti? Asta-i „lungitură”, nu e scurtătură. Apropo! Tu ştii unde e Ploieştiul?
‒ Ce întrebare!? E în…
Limbuţă a luat o pauză. Se gândea. Ca niciodată de când îl ştiu.
‒ În China, i-a suflat Jiji.
‒ În China, a răspuns Limbuţă, sigur pe el.
‒ Şi se luptau cu chinezii pe la Ploieşti când moldovenii lui Ştefan erau în pauza de masă, i-a trântit-o Musculiţa.
‒ Daaa! Vin imediat!, strigă Limbuţă spre casa lui de parcă l-a strigat cineva de-ai lui cu toate că noi nu am auzit nimic.
Şi dus a fost. Iar noi ne prăpădeam de râs. Zburlita m-a luat de mână, ca un semn al credinţei prieteniei noastre, şi împreună cu Musculiţa, ne-am jucat tabinet în curtea mea.
Jiji şi Tatalai, neavând ce face, ne-au urmat la joacă zăpăciți complet de scena istorică pe care Limbuţă o bâlbâia ca un mare savant poticnit la Ploieşti.
A doua zi, la şcoală, Limbuţă s-a aranjat în altă bancă şi lângă mine a venit Zburlita, că tot era liber. Nici nu bănuia de când o aşteptam.
Musculiţa ne făcea cu ochiul.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
