De abia acum, la cei peste şaizeci de ani ai mei am aflat întâmplător semnificaţia cuvântului „Oraca”, cuvânt care, de fapt, se scrie cu majuscule, ORACA şi înseamnă Oficiul Regional de Achiziţii şi Colectare Animale, denumire păstrată şi azi.
În copilărie, nu ştiam ce înseamnă şi nici nu mă oboseam să aflu. Credeam că acest nume vine de la ceva care orăcăie, o broască sau o altă lighioană. Pentru mine atunci, era un loc de joacă unde mergeam des cu oiţele şi atât.
Şi până la urmă, ce este Oraca asta? Haideţi să aflăm!
Oraca era o pădurice de salcâmi şi se afla în afara oraşului Brăila şi deci în afara cartierului în care locuiam, dar nu prea departe. Motiv pentru care îmi mânam oiţele către Oraca pentru că acolo creştea iarbă din abundenţă, mănoasă şi proaspătă.
În faţa păduricei, către şoseaua Cazasului, era o fermă de păsări de unde se arunca printre salcâmi resturi de la hrana păsărilor, un fel de pleavă care îngrăşa pământul şi fel de fel de plante creşteau peste tot, mai ales iarbă.
Oile mele ştiau locul mai bine ca mine. Când le duceam la păscut în alt loc, muşcau iarba plictisite şi tot ridicau capul privind către Oraca. Era de ajuns să le spun „Hai, la Oraca cu voi!”
căci în secunda doi le mai vedeam doar cozile învârtindu-se ca o elice la viteza pe care o aveau zburând către Oraca.
Şi mie îmi ardeau tălpile să ajung la umbra salcâmilor. Era umbră, iarba moale şi mătăsoasă, păsărele cu cântecele lor, un loc tocmai bun ca să citesc o carte. Nu mă deranjau nici ciorile cu croncănitul lor care aveau cuiburi prin salcâmi. Ştiam ce spuneau. Că dincolo de marginea crângului se ară pământul şi e plin de grăunţe, că au fost prin nucii din livada lui Vrabie şi nu s-au copt nucile, că au de făcut cuibul mai trainic căci va veni iarna, de-ale lor.
De multe ori nici nu le auzeam pentru că Jules Verne mă captiva cu aventurile lui.
Nici oiţele nu mă deranjau. După ce păşteau iarbă cât le trebuia se aşezau la umbră rumegând.
Nimic nu mă tulbura de la citit. Doar vântul molcom mă mângâia prin păr întorcându-mi paginile cărţii, parcă şi el curios despre ce se întâmpla în poveste.
Asta se întâmpla când eram singur cu oile mele. Dacă mergea şi Zburlita cu mine, adio citit.
Se plictisea şi mă sâcâia cu dorinţa ei să culeagă floricele, să construim o colibă, să cântăm nu ştiu ce cântece. Îmi plăcea să o iau cu mine, dar începuse să nu mai vrea şi mă evita. Treaba ei!
Cea mai frumoasă joacă era cu băieţii de pe strada mea şi de prin împrejurimi. Ne jucam De-a ruşii şi nemţii aşa cum vedeam în filmele pe care le vizionăm la Căminul Cultural din cartier, căci numai filme de război cu ruşi şi nemţi ne dădeau acolo.
Mai greu era cu alegerea. Cine să fie ruşii, cine să fie nemţii? Toţi voiau să fie ruşi, căci ei învingeau în filme.
Alegerea se făcea prin tragerea paiului. Paiul cel mai scurt era pentru nemţi.
Odată am tras un pai scurt, dar şi Tatalai. Eram nemţi împreună cu unul Fâşie, un băiat mai mare ca noi. Statura lui înaltă era potrivită să fie neamţ, mai ales că era blond ca şi mine.
Ne ascundeam după copaci sau după movilele cu pleavă şi dăi luptă.
Regula era că dacă erai prins în picioare în „foc” deschis erai eliminat şi de aceea căutam fiecare să ne chitim cât mai acoperiţi, dar şi să înaintăm către „inamic”.
Primul care nu a avut inspiraţia să stea locului a fost Tatalai. Să dea el primul asalt. Şi sărind ca un popândău de la o movilă la alta l-a surprins Jiji care a ieşit după un copac şi l-a „mitraliat”.
Să fi văzut cu ce talent de erou cădea Tatalai pe câmpul de luptă! Mai ceva ca-n filme.
Lui Jiji, manevra i-a fost fatală. Fâşie, bine acoperit după un salcâm, căci era subţire ca un trunchi de copac, a ieşit drept în faţa lui Jiji. Cu un singur „Pac!” l-a eliminat din luptă.
Şi Jiji, mare figură, a căzut teatral strigând tare de au zburat toate ciorile din copaci, „Mor pentru patrie!”, replică furată din filme.
Atunci, prindeam şi eu curaj şi „trăgeam” la nimereală. Am rămas eu cu Fâşie contra celorlalţi doi, dar nu-i găseam. Îl văd pe Fâşie că iese târâş din pădurice şi pe ocolite, ajunge în spatele celorlalţi doi „inamici”.
Nici nu a mai fost nevoie să-i „împuşte”. S-au predat singuri. Victorieee!
De ce „victorie”? Pentru că cei care pierdeau trebuiau să culeagă ciuperci, vreascuri pentru foc şi la marginea crângului frigeam ciuperci pe o tablă găsită la un SMT din apropiere, iar în jarul focului coceam ştiuleţi de porumb înfipţi într-un băţ. Un adevărat festin.
Mâncam cu poftă de parcă aveam cele mai bune bunătăţuri din lume şi râdeam în hohote la bancurile lui Fâşie. Ştia o mulţime. Mereu altele.
Magia jocului de atunci, la Oraca, abia acum o simt în adevărata ei splendoare şi tare mult mi-aş dori să mai stau, măcar o clipă, lângă focul cu miros de ciuperci şi porumb copt.
Copilăria conspiră odată cu mine şi-mi trimite lacrima viilor amintiri.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
