Scriitorul Petre Ispirescu descrie în volumul Jucării şi jocuri de copii, apărut în ziarul „Tribuna” din Sibiu în 1885, cum se jucau copiii în urmă cu mai bine de 150 de ani.
Jocul de-a Poarca este joc de băieţi. Mai bine spus „era” pentru că azi nu mai joacă nimeni acest joc. Poate prin Transilvania unde, am aflat de curând, se mai joacă Ţurca, un joc asemănător cu Poarca.
„Se adunau oricâţi băieţi voiau să se joace. Fiecare din ei îşi are ciomagul său. Mai întâi pun vârful ciomegelor la un punct în pământ şi, învârtindu-se unul după altul apăsându-şi ciomagul în pământ, săpa o groapă adâncă cam de zece centimetri, pe care o numesc jir (în Transilvania se numeşte ciur).
Fac apoi la deopotrivă depărtare una de alta, împregiurul jirului atâtea gropiţe câți băieţi sunt, mari cât să încapă în ea capătul de jos al ciomagului. Ele nu sunt mai depărtate de jir decât atât cât să poată ajunge cu ciomegele de la gropiţă până la jir.”
Îl lăsăm pe Petre Inspirescu cu interesanta lui descriere şi am să vă povestesc cum jucam Poarca noi, băieţii de pe strada noastră.
Fiecare avea câte un băţ. Asta am lămurit-o. Unul din noi, de fiecare dată Jiji se băga să facă asta, aduna toate beţele şi le arunca pe spate. Se dădea cu spatele înapoi şi pe care băţ îl călca primul, posesorul lui devenea porcar. Nu ştiu cum făcea dar de fiecare dată mă nimerea pe mine. Nu era o întâmplare. O făcea intenţionat. Nu mai spun de ce făcea asta. Dar tot o spun!
Musculiţa, după care Jiji era topit, mă prefera mai mult pe mine la joacă şi de multe ori ne jucam în curte la mine. Jiji dădea ture pe lângă gard căutând o gaură în lemnul gardului ca să ne spioneze. Aveam grijă să le astup pe toate. Jiji era fiert de ciudă.
Îmi luam rolul de porcar în serios. Mergeam la Ciur Mălai, o linie trasată de noi cam la 10 paşi de groapa scormonită de noi în pământ, numită Jir şi de acolo aruncam poarca, un lemn ascuţit la capete cu care trebuia să nimeresc Jirul.
După ce aruncam poarca spre Jir, toţi băieţii săreau să lovească poarca pentru a nu intra în Jir şi ca să mă trimită înapoi la Ciur Mălai. Dacă eram iute, prindeam poarca cu mâna de unde a căzut, căci nu aveam voie să o lovesc cu băţul şi o aruncam spre Jir.
Băieţii, cu beţele pregătite, răscoleau în Jir ca să nu intre poarca. Greu nimeream. Dacă poarca era lovită de vreun băţ, aveam ocazia să mă întorc la Ciur Mălai.
Când nimeream Jirul, ceilalţi se aşezau fiecare la gropiţa lui ţinând băţul drept, iar eu aruncam din nou poarca pentru a nimeri vreun băţ. Aici mă scoteam. Aveam tir bun şi loveam oricare băţ.
Jiji era mai şmecher. Ori ţinea băţul mai strâmb, ori îl mişca atunci când îi ţinteam băţul.
Simulam că arunc, de mai multe ori făceam asta, până-l zăpăceam pe Jiji. Şi zbang!, îi nimeream băţul. Să vedeţi atunci figuri pe el. Că nu aşa se aruncă, că nu aşa se joacă. bla, bla, bla…
Norocul meu era că ceilalţi săreau cu gura pe el şi îl luau la rost. Dacă nu voia să fie porcar, la revedere!, afară din joc.
Jocul era cam periculos din cauza ciomegelor folosite. Nu era joc să nu se lase cu câte un cucui sau cu câte un picior julit. De aceea jucau numai băieţii. Era joc dur.
Dar iată că într-o zi, apare lângă noi Musculiţa cu un băţ, pe motiv că vrea să joace şi ea. Degeaba am încercat să o lămuresc că nu e joc pentru fete. Nimic.
Jiji o încuraja şi ţopăia bucuros că-i Musculiţa lângă el. Numai că Musculiţa a schimbat regula. Ea a început jocul aruncând beţele pe spate pentru alegerea porcarului.
Exact cum mă aşteptam. Jiji a fost ,,nimerit” porcar. Şi tot jocul Jiji a rămas porcar. Musculiţa nu-l slăbea o clipă. Ea lovea poarca la fix cât să-l trimită pe Jiji mereu la Ciur Mălai.
E clar. De aceea a insistat Musculiţa ca să joace Poarca. Ca să-l înjosească pe Jiji.
Până la un moment dat, când Jiji nu a mai răbdat. A aruncat băţul şi de atunci nu a mai jucat Poarca. Bătea miuţa cu nişte băieţi dincolo de colţ.
Musculiţa a rămas căpitanul nostru la Poarcă şi a chemat-o şi pe Zburlita la joc.
Păi, ce? Doar băieţii să fie cei mai tari de pe stradă?
Fetele transformaseră jocul un pic mai diferit, ca un joc cu iz de hochei. Bine şi-aşa!
Chestiunea era că nu ştiam cum să le spunem atunci când deveneau porcar. Porcară, porcăriţă, scrofiţă? Le-am fi jignit, nu?
Grea problemă!
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
