În fiecare loc din lume există un „prost al satului”. Restul sunt deştepţi. Explicaţia e simplă. Fiecare om, mai întreg la minte, se crede superior prostului dus cu duhul şi consideră c-a avut noroc că nu s-a născut cu mintea sărită de pe fix.
Pe strada noastră aveam şi noi un prost al locului. Era dezechilibrat mintal din naştere. Lumea l-a înţeles şi l-a luat aşa cum era, dar nu întotdeauna.
Am scris peste 100 de poveşti la rubrica „Lumea lui Licuţă” şi tot timpul am evitat să amintesc despre acest om care a existat în realitate. M-au ajutat celelalte personaje, reale sau imaginare, să pot nara întâmplări care s-au petrecut pe strada unde locuiam.
Din respect pentru neputinţa lui, dar şi pentru că era un un om calm care se bucura din orice, am căutat ca acest „prost al străzii” să nu devină un personaj al povestirilor mele.
Şi totuşi, amintirile dau năvală şi acest om, desigur, are şi el dreptul la o poveste, aşa cum a fost atunci.
Stan, unul din cei şapte copii ai ţaţei Stoiana şi ai lui nea Pirică, s-a născut cu handicap mintal. La cei 18 ani ai lui avea mintea ca a unui copil de 3 ani. Tot timpul era vesel şi se amuza din orice. Nu cerşea, nu deranja pe nimeni. Un „copil” nevinovat.
Lumea l-a botezat Stan Prostu’ şi chiar dacă îl strigau aşa, el nu se supăra fiindcă nu ştia ce înseamnă.
Stan avea obiceiul, dacă era scăpat de sub supravegherea familiei, să colinde pe toate străzile şi cu greu îl mai găseau. Şi nu numai prin cartier colinda, ci şi prin toată Brăila. Doar Miliţia îl mai găsea.
Odată l-au găsit pe malul Dunării stând pe un pietroi și privind în gol. Altădată l-au găsit la Galaţi. Se urcase în tren şi a coborât în gară la Galaţi aşteptând alt tren. Miliţia gării l-a descoperit şi l-a adus la Brăila cu escortă.
Stan devenise un personaj foarte cunoscut. Nu mai era „prostul străzii”, ci al întregului oraş. Până şi în presa locală s-a scris despre el, iar familia a fost sfătuită să-l ţină închis în curte, că, dacă nu-l supraveghează, va primi amendă.
Ceea ce m-a surprins la vecinii mei a fost că ori de câte ori dispărea Stan, se îngrijorau, ca şi cum le-ar fi plecat copilul lor aiurea pe străzi, cu toate că din Stan Prostu’ nu-l scoteau.
Stan stătea toată ziua cocoţat pe gard şi îi saluta pe toţi. Când treceam spre Alimentara, Stan mă întâmpina cu „Yasoo, Licuţă!”, care în greceşte înseamnă ,,Salut!”. Învăţase de la noi, cei care obişnuiam să ne salutăm aşa. Odată, mi-a luat şapca de elev de pe cap şi râdea de se prăpădea.
Îl lăsam în pace şi îmi vedeam de drum. La întoarcere, Stan, parcă mai trist, îmi dădea şapca înapoi de teamă că m-am supărat.
Când mergeam cu oile la păscut, o rugam pe ţaţa Stoiana să-l lase pe Stan să meargă cu mine la câmp promiţându-i că am grija lui. Nu m-a refuzat, ştiind că Stan nu pleca de lângă mine şi asculta de cuvântul meu.
Îl luam ca să-mi ţină de urât. Alţi prieteni nu veneau decât dacă era de joacă sau se întâmpla ceva interesant pe câmp.
Cât timp citeam o carte, Stan căuta prin iarbă tot ce i se părea lui mai interesant. De obicei căuta sârme sau table ruginite pe care le răsucea nervos de nu mai ştiai cum arătau la început. Mai găsea câte un mâner de tigaie sau câte o coadă de lingură, dar nu-l interesau prea mult. Avea cusurul lui şi asta mă surprindea. Stan ştia să aleagă.
Odată a vrut să prindă un fluture şi a alergat pe câmp după el până a obosit. Istovit, s-a întins pe iarbă cu o păpădie în gură. Tocmai atunci, fluturele s-a aşezat pe floarea de păpădie. Stan nu s-a clintit din loc. M-am apropiat de el şi am prins fluturele.
‒ Ia măi, Stane, fluturaşul! A venit singur. Vezi?
‒ E al tău ca să nu mai fii supărat pe mine că ţi-am luat şapca, a spus Stan râzând în hohote.
‒ Nu-i al meu, Stane. E al naturii de unde vine, l-am lămurit pe Stan, cu toate că nu înţelegea el prea multe.
Şi am eliberat fluturele să se ducă în treaba lui. Stan râdea ţopăind în loc ca un copil care descoperise o minune.
Cu toată starea lui, Stan avea o memorie foarte bună la recunoscut oamenii. Dacă pe strada noastră venea cineva la altcineva şi zăbovea câteva zile şi Stan îi afla numele, peste ani îl recunoştea şi-l saluta pe numele lui.
De câte ori trecea sectoristul pe strada noastră, Stan îl saluta pe nume. Normal, că doar sectoristul îl căuta mereu, de câte ori evada cu dor de ducă prin Brăila.
Nu mai spun de preotul de la biserică pe care-l îl întreba de doamna preoteasă după ce-l saluta.
În acest caz, Stan era un fenomen având în vedere handicapul lui mintal.
Cel mai mult îi plăcea să stea lângă tataia Muşat atunci când acesta era la poartă şi trăgea dintr-o ţigară Naţională.
Tataia îl ademenea la jocul „mersul ursului” trăgându-l pe Stan de perii de pe ceafă sau la „dansul racului” strângâdu-i degetele de la mâini cu degetele lui groase şi noduroase ca într-o menghină.
Cu toate că-l durea, Stan râdea zgomotos de ne molipsea şi pe noi. Ba, chiar insista să se mai joace cu el. Niciodată nu am înţeles de ce Stan suporta acest supliciu râzând.
Într-o zi, tata meşterea la o capră de tăiat lemne. Stan, căţărat pe gardul din spatele casei unde locuia, striga tare la tata ca să-l bage-n seamă:
‒ Nea Neculae! Ce faci acolo?
‒ O capră, Stane. Asta fac.
Stan era confuz. Ştia şi el ce-i aia o capră cu gândul la animal, dar nu înţelegea cum poate tata să facă o capră şi râzând l-a mai întrebat o dată și încă o dată, de nu se mai oprea.
Tata, la cât era el de calm, şi ştiind cu cine are de-a face, a lăsat capra neterminată şi a intrat în casă să bea o ţuică. De nervi.
Eu, care eram în curte pe un scăunel făcându-mi temele, nu mă puteam opri din râs. Ca să nu mă ia şi pe mine la întrebări, am intrat în magazie. Aveam teză şi trebuia să învăţ.
Cu toate că nu supăra pe nimeni, Stan era batjocorit de multe ori. Când se afla singur în faţa porţii, nişte netrebnici care treceau pe lângă el, îi trăgeau pantalonii scurţi în jos şi Stan stătea aşa dezbrăcat până venea cineva din familie să-l ducă în casă. Într-o zi, nişte băieţi de pe altă stradă l-au prins pe strada lor şi l-au măzgălit cu ruj şi rimel, iar unii i-au făcut o coroană din carton şi au scris pe ea „Stan Prostu’”. Stan nu era conştient de aceste josnicii. Credea că e ceva normal. Totuşi, privea trist ca un copil umilit şi batjocorit de cei care voiau să se distreze, folosindu-l ca pe o jucărie. Râsul lui, ca o explozie a bucuriei, era ucis în el de oameni fără raţiune.
Parcă şi acum îmi vine să merg la Capătul Lumii să întreb ca pentru mine: Între lume şi Stan Prostu’, cine era prostul?
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
