Cine avea stilou la şcoală, pe vremea când eram elev la şcoala gimnazială, era cel mai cel şi cea mai cea. Singura din clasa mea care avea stilou era Viorica Rândunica. Îi spuneam aşa pentru că avea uniforma atât de apretată încât sarafanul îi stătea băţ, ca floarea rochiţa-rândunicii.
Ce-i drept, Rândunica era fruntaşa clasei. Şi la învăţătură, şi la disciplină. De aceea a fost aleasă şefă de clasă şi stătea în prima bancă alături de Musculiţa, care îmi spunea totul despre „şefa”. Nu că m-ar fi interesat, dar eram invidios pe Rândunica pentru că învăţa mai bine decât mine şi voiam să ştiu cum îşi organiza ea timpul pentru învăţat.
Eu, în afară de joacă, nu cunoaştem alt timp liber. Ba ştiam, dar eram „brânză bună-n burduf de câine”, aşa cum îmi spunea doamna dirigintă.
Majoritatea scria cu pixul sau cu creionul. Doar Joiţa Tănase, o colegă măruntă de nici n-o vedeai, cu părul roşcat şi chipul plin de pistrui, scria cu tocul. Avea degetele pline de cerneală pentru că scria cu un toc vechi încă din clasa întâi. Rupt, legat cu aţă, tocul ei era tot ce avea în penar.
Joiţica provenea dintr-o familie numeroasă cu mulţi copii şi nu avea venituri ca să o ajute cu de toate la şcoală. Deși nu prea se afirma la învăţătură, era cuminte şi se străduia să înveţe.
Pentru că era mărunţică, stătea tot în prima, bancă dar pe alt rând, alături de Rândunica.
Eu aveam un pix simplu pe care îl pierdeam mereu. Noroc cu soră-mea care, după ce mă certa, îmi cumpăra alt pix pe care mi-l lega cu aţă de un nasture de la uniformă. Şi tot îl pierdeam.
Jiji avea un pix cu patru culori pe care-l purta agăţat la buzunarul de la haină, ca să vedem noi ce pix are el, şi în timpul orelor îl tot păcănea schimbând pasta colorată cu alta. Era enervant.
Profu’ de matematică l-a dat afară de la ora dânsului şi i-a spus că ora viitoare îl va asculta ce s-a predat la acea oră.
I-a prins bine lui Jiji. Nu a mai rămas corijent la matematică trimestrul acela. S-a mai cuminţit cu păcănitul, dar tot se lăuda cu pixul lui şi se oftica că nu ne impresiona.
Ne impresiona stiloul Rândunicii. Până într-o zi. Staţi să vă povestesc!
Eram în recreaţie şi urma ora de dirigenţie. Joacă şi iar joacă. A sunat clopoţelul şi noi tot cu joaca. Nici nu am observat când doamna dirigintă venise deja şi ne aştepta cu catalogul în mână la intrarea în clasă. Cuminţi şi smeriţi, am intrat cu toţii în clasă.
În timp ce doamna dirigintă ne prezenta tema orei de dirigenţie, Rândunica se foia în bancă şi murmura căutând prin ghiozdan, prin penar, prin buzunare.
‒ Ce s-a întâmplat, Viorica? Ai pierdut ceva?, a întrebat-o doamna.
‒ Nu-mi găsesc stiloul, tovarăşa dirigintă. Cred că mi l-a furat cineva.
‒ Ora trecută l-ai avut?
‒ Da. În recreaţie a dispărut.
‒ Ştie cineva de stiloul Vioricăi?, a întrebat doamna pe toată clasa.
Linişte. Nimeni nu avea niciun răspuns. Înlemniserăm cu toţii la ceea ce auzeam.
‒ Se pare că aşa este. Stiloul a fost furat. Ca să fiu îngăduitoare şi ca să nu fac anchetă, vă rog să ieşiţi toţi pe hol şi veţi intra pe rând în clasă, în ordine alfabetică. Cine a luat stiloul Vioricăi îl va lăsa în penarul ei. Aşa nu vom şti cine l-a furat, a hotărât doamna dirigintă.
Am intrat pe rând în clasă, inclusiv Viorica. Cu toate că nu avea rost, a insistat să intre şi ea, spunând să mai caute încă o dată. Poate va găsi stiloul.
Fiind ultima din catalog, Joiţica a intrat ultima în clasă şi a ieşit albă la faţă, tremurându-i mâinile. Asta, doar eu şi Musculiţa am observat.
Am intrat cu toţii în clasă. Stiloul nu apăruse.
În liniştea din clasă, Joiţica smiorcăia în banca ei tremurând. Doamna a observat-o şi s-a apropiat de ea. Nu a întrebat-o nimic pentru că a văzut pe coperta caietului de pe bancă al Joiţicăi, scris mare cuvântul „Hoaţo!”
‒ Cine a scris asta pe caietul Joiţei?, a întrebat doamna arătând caietul clasei.
‒ Eu, tovarăşa dirigintă! Sunt sigură că ea mi-a furat stiloul. Mereu se uita la el cu invidie, a răspuns Rândunica, mai mult ţipând.
‒ Aşa e, Tănase Joiţa?, întrebă doamna pe un ton calm.
Joiţica, cu tremur în glas, încerca să spună ceva, dar vorbele i se opreau printre lacrimi.
‒ Nu, tovarăşa… Nu e adevărat. Eu am cu ce scrie şi nu-mi trebuie stiloul Vioricăi, scânci Joiţica neştiind de ce e vinovată.
Doamna dirigintă intenţiona să o perchiziţioneze pe Joiţica. În acel moment, în liniştea din clasă, se auzi un zgomot de obiect căzut pe podea. Jiji a scăpat pixul lui minune şi era nervos, şocat de situaţie că nu putea să-l păcăne. S-a aplect să-l ridice şi, fără să vrea, a băgat de seamă că sub catedră era un obiect asemănător cu un stilou.
‒ Ştiu unde e stiloul!, strigă Jiji de parcă descoperise planeta Pământ.
Sub privirile noastre uimite, Jiji a mers spre catedră şi aşezându-se în genunchi, a scos de sub catedră un stilou pe care i l-a dat doamnei dirigintă.
‒ E stiloul tău, Viorica?, a întrebat-o doamna cu subînţeles.
‒ Da, tovarăşa dirigintă. Cred că mi-a căzut de pe bancă şi s-a rostogolit sub catedră.
‒ Şi nu crezi că era mai bine să-l cauţi mai atentă decât să „rostogoleşti” toată clasa? Niciodată să nu învinuieşti pe cineva fără a dovedi asta. Pe Joiţa ai acuzat-o pe nedrept şi este foarte tulburată ştiindu-se nevinovată.
‒ Am înţeles, tovarăşă dirigintă! Vă rog să mă iertaţi!
‒ Nu mie trebuie să-mi ceri iertare, ci colegilor de clasă şi în mod special Joiţei care, uite şi tu!, nu se mai poate opri din plâns.
Toată ora de dirigenţie a continuat pe această temă: Iertarea.
A doua zi, la prima oră de curs, Rândunica a venit prima în clasă şi stând lângă catedră, aştepta să intre toţi colegii. Urma ora de geografie cu doamna dirigintă, care era profesoară de geografie. Rândunica era foarte serioasă şi nici unul dintre noi nu ştiam ce vrea.
‒ Dragi colegi! Vă rog să mă iertaţi pentru ceea ce s-a întâmplat ieri şi vă promit că nu se va mai întâmpla. Nu merit să fiu şefă de clasă pentru că am fost egoistă şi corect ar fi să alegeţi pe altcineva la următoarea oră de dirigenţie. Pentru că am jignit-o pe colega mea, Joiţa Tănase, îi cer să mă ierte şi îi dăruiesc un stilou nou cu tot cu penar şi un caiet nou în locul celui pe care am scris ce am scris. Sper ca de acum înainte să rămânem prietene. Iartă-mă, dragă Joiţica!, a rostit Rândunica foarte sigură pe ea, dăruindu-i Joiţicăi penarul, stiloul şi caietul.
Joiţica era copleşită de moment şi zâmbea printre lacrimi, iar noi rămăsesem ca la fotograf.
Zburlita, oftâtând, m-a luat de mână.
‒ Bravo, copii!, am auzit toţi vocea doamnei diriginte, care a ascultat totul din pragul uşii şi aplaudând, s-a îndreptat spre catedră. Aşa trebuie să se întâmple toată viaţa voastră. Iertarea e ca iubirea, ba chiar mai mult. Dacă nu iubiţi totul în jurul vostru, nu o să puteţi ierta niciodată. Iertarea vă uneşte. Întâmplarea de ieri a fost o lecţie pentru voi, dar şi pentru mine. Vă mulţumesc!
Emoţionaţi, am aplaudat zâmbind. Rândunica o îmbrăţişa Joiţa ca pe o bună prietenă, ştergându-i lacrimile de pe obraji.
Jiji nu mai păcănea. Acuma era erou şi unui erou nu-i stă bine să păcăne aiurea din pix.
Şi cu asta, pam-pam! S-a terminat povestea.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
