„Tuia” de Lică Barbu

34
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaTuia este un nume frumos de fată. Asta ştiam atunci, în copilărie. Mai târziu am aflat că tuia este un arbore ornamental, un conifer care creşte în formă conică pe care oamenii îl cultivă pentru a-şi decora curtea sau pentru garduri vii.

A fost dragoste la prima vedere. Atât de fulgerătoare încât nu ştiam dacă era luni sau marţi, nu mai ştiam cum mă numesc şi, stând la masă, priveam în gol farfuria plină cu bunătăţuri.

Cum s-a întâmplat? Foarte simplu, dar şi complicat. Când te îndrăgosteşti, uiţi de tot şi de toate. Abia acum, când scriu aceste rânduri, îmi amintesc cât de cât mai bine de acel moment. Dar nu chiar tot.

Eram îndrăgostit tot timpul de Zburlita dar nu aşa cum a fost cu Tuia. Parcă mă lovise un fulger.

De unde vine această forţă care-ţi paralizează gândurile şi simţurile, n-am aflat niciodată. Nici specialiştii nu ne-au dat definiţii mai clare. Momentul impactului cu dragostea nu-l uiţi toată viaţa. Rămâi dulceag şi cazi în amintiri. Ţi-ai dori să te întorci la acel moment şi să-l continui milioane de ani.

Cum o fi, cum n-o fi, starea asta de îndrăgostit e cea mai tulburătoare afecţiune sufletească a omului lovit de dragoste şi nu are cum să se vindece, toată viaţa, indiferent de ceea ce urmează.

Filosofez cu pasiune despre asta şi nu mă mai opresc.

Ar fi mult mai bine să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Ce atâtea filosofii!

Tuia venise la înmormântarea unei rude de pe strada noastră. Murise nea Grigore, un văr de-al mamei Tuiei şi în ziua aceea a avut loc ritualul înmormântării.

La poarta lui nea Grigore era un camion cu obloanele lăsate. Gătit cu flori, cu coroane şi covoare, camionul părea un câmp luminos, dar trist.

Cine nu avea posibilităţi de transportat mortul, tocmea un căruţaş cu căruţa lui sau un dric, că tot aşa costa.

Iar cine era mai cu stare, tocmea şi o fanfară. Asta făcea îmormântarea şi mai solemnă. Se auzea în tot cartierul. Femeile venite din curiozitate la înmormântare plângeau spontan când auzeau fanfara interpretând câte un vals sau ce cântau ei.

La poarta lui nea Grigore era o fanfară şi nu oricare, ci o fanfară militară pentru că defunctul a fost militar.

Noi, copiii, ne duceam la aceste petreceri funerare pentru că primeam mere şi covrigi, iar dacă însoţeam convoiul mortuar, la răscruce de drumuri, rudele aruncau bănuţi şi noi îi adunam.

Nu prea îmi plăcea să mă ţin după mort, dar nu scăpam de rugăminţile lui Tatalai şi Jiji în frunte cu Zburlita.

M-am luat cu vorba despre înmormântări şi am deviat de la subiect.

Poate şi amintirea aceasta, încă vie, îmi încetineşte povestirea. Poate şi teama să nu redeschid trăirea care m-a săgetat în inimă. Poate şi grija să nu deranjez clipa iubirii învăluită ca o cupolă cu flori păstrată în miresmele tainice ale sufletului.

Când fanfara a luat o pauză în aşteptarea terminării slujbei preotului, pe poarta larg deschisă a ieşit în stradă o fetiţă. O secundă, pentru că din curte a chemat-o cineva.

‒ Tuia! Vino să-ţi prind doliul pe rochiţă!

Secunda în care Tuia a fost la poartă a fost cât un veac pentru mine. Privirile ni s-au atins şi doi ochi negri m-au străpuns. M-am uitat în jos să văd dacă mai sunt pe Pământ. Mi-am atins obrajii cu palmele ca să le stăpânesc roşeaţa.

Eram înlemnit ca o statuie şi erupt ca un vulcan.

Tuia! Ce nume frumos! Suna ca o melodie de dragoste, ca un fulg luat de văzduh, ca o rândunică în zborul ei de săgeată, ca un nu ştiu cum şi ca un nu ştiu ce voiam.

Aşa simţeam în acea clipă. Nu-mi puneam întrebări şi mă bucuram de acea secundă, ca un copil purtat de îngeri în cel mai minunat vis.

După ce slujba s-a terminat şi mortul a fost adus pe camion, convoiul mortuar a pornit să-l conducă pe nea Grigore pe utimul drum. Fanfara a dat startul plecării din faţa porţii cu o melodie de ţi se rupea sufletul. Aşa cum simţeam şi eu în acel moment în dorinţa de a o revedea pe Tuia.

Trist moment. Ceva mă ţinea în loc şi parcă voiam să fug acasă. Era prea mult pentru mine acel şoc fierbinte care mă cumprisese.

Mă simt luat de mână şi un îndemn blând m-a surprins.

‒ Hai!, am auzit un glas pe care nu l-am uitat niciodată.

Era Tuia. Voia să meargă alături de mine. Nu ne-am vorbit tot drumul. Ţinându-ne de mână, ne priveam pe furiş şi ne căutam gândurile.

Avea părul negru-tăciune, des şi cârlionţat. Printre şuviţele de păr mă străpungeau doi ochi negri gata să-mi spună ceva.

Nu mai ştiam de mine, nu realizam că eram la o înmormântare. În acele clipe, lumea mea era Tuia, Tuia, Tuia…

Eram aşa de năucit de dragoste încât mă împiedicam deseori iar Tuia râdea şi nu râdea. Auzeam doar nişte clopoţei de mărgăritar în mintea mea.

La biserică am pierdut-o. După ce s-a terminat slujba, mama ei a luat-o de mână şi nu i-a mai dat drumul. Mergeau spre cimitir.

Am rămas în loc privind lumea din urmă. Printre oameni zăream un chip cu păr cârlionţat care întorcea privirea când şi când căutând dorul de mine.

Nu ştiu de ce nu am avut curajul să o urmez. Nu era un regret. Era clipa iubirii care se voia neterminată.

Am plecat acasă şi câteva zile am stat cu ochii în tavan, bolnav de iubire. După vreo trei zile nu am mai răbdat şi am îndrăznit la poarta unde a locuit nea Grigore întrebând-o pe tanti Rodica, văduva:

‒ Tanti! Tuia mai vine pe la dumneata ca să se joace cu noi pe stradă?

‒ Nu ştiu, Licuţă! Ei stau dincolo de Podul Brăiliţa şi e cam departe.

Nu vă spun că de două ori am mers cu tramvaiul până la pod de parcă aveam întâlnire acolo cu Tuia. Priveam de pe pod cartierul Brăiliţa parcă aşteptând să-mi spună cineva unde locuieşte Tuia. Vorbeam singur căutând motive pentru ce sunt acolo.

După ceva timp, focul din mine se mai domolise şi am îndrăznit să-i spun Zburlitei ce simt.

‒ Lasă, Licuţă, că-ţi trece!

Ei, uite că nu mi-a trecut!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.