Tot timpul vieţii ne intersectăm cu informaţii de pretudindeni, prin diferite forme. Am crescut cu mijloace puţine şi rudimentare care-mi aduceau ştiri, muzică şi teatru radiofonic în casă.
Aşa cum erau, acestea au fost primii mei paşi spre cunoaştere.
Şi de aici, se naşte o poveste.
Pentru mine, poarta către cunoaştere era la bibliotecă, încă din clasa a doua. Citeam de toate, parcă mereu cu teamă ca să nu-mi scape nimic. Atunci nu ştiam că, la bibliotecă, volumele din rafturi erau expuse prin cenzura comunistă şi citeam ce ni se oferea. Printre cărţile împrumute niciodată nu lipseau cărţi despre natură, despre corpul uman, despre călătorii celebre, cărţi de matematică şi geografie distractivă şi cărţi de educaţie privind bunele maniere. Ce mai! O lume întreagă trecea prin mine atât cât primeam de la biblioteca din acea vreme.
Alte surse prin care să descoperim lumea nu erau, decât nişte cutii din lemn pe care le numeam difuzoare. Majoritatea avea instalat în casă un difuzor racordat la reţeaua de radioficare care difuza emisiuni de la Radio România. Atât. Alte posturi nu erau şi erau transmise de la Căminul Cultural „1 Mai” din cartierul nostru.
Noi nu aveam. Mama spunea că nu e nevoie, fiindcă voia să cumpere un aparat de radio nou, să asculte ce-i place, nu ce ne dau „ăia”.
Dar avea tataia Muşat. Avea un difuzor din lemn vopsit maro cu o pânză de sac în faţă. Mai avea şi un buton ca să dai mai tare sau mai încet volumul. Eram ascultătorul cel mai fidel al difuzorului lui tataia Muşat. Nu tot timpul, căci de multe ori eram la joacă sau cu oile pe câmp. Nici nu era nevoie, pentru că aveam emisiunile mele preferate şi doar atunci eram punctual.
Pe la ora prânzului era emisiunea „Vorbeşte Moscova!”. Îmi plăcea mult vocea doamnei crainic, scuzaţi!, tovarăşei, căci aşa se spunea atunci. Avea o voce caldă care mă liniştea. Nu înţelegeam prea multe din emisiune. Aşteptam mai mult ca să ascult la final o melodie rusească. De multe ori se dădeau melodii ostăşeşti, dar şi unele din folclorul rusesc. Astea-mi plăceau. Era o altfel de muzică, nu ca cele cântate toată ziua la pickup-ul lui nea Sandu. Toată ziua dădea sonorul tare la melodiile cântate de Maria Tănase şi Maria Lătăreţu. Nu că nu-mi plăceau, dar toată ziua aceleaşi şi aceleaşi melodii. Mai avea o placă cu Rita Pavone dar o punea rar să cânte.
La început am crezut că tovarăşa care prezintă emisiunea „Vorbeşte Moscova!” este Moscova, adică aşa o chema şi că ea „vorbeşte”.
Tataia Muşat, atunci când veneam să ascult emisiunea, ieşea la poartă. Îmi punea difuzorul la fereastră, spre curte şi ieşea înjurând pe unul Stalin. Nu-i putea suferi pe ruşi.
Ca să aflu cine e Moscova, am „întrebat”la bibliotecă. Am aflat mai multe care mă puneau pe gânduri şi alte zeci de întrebări îmi frământau mintea.
Până la urmă l-am întrebat pe tataia Muşat şi m-am lămurit. Din acea zi nu am mai ascultat „Vorbeşte Moscova!”. Melodii ruseşti şi alte cântece minunate puteam asculta în emisiunea „Din muzica popoarelor”. Tot Pământul cânta acolo.
Când se difuza „Teatrul radiofonic”, nimic nu mă mai oprea să stau cu urechile ciulite la difuzor, ascultând atent piese de teatru celebre, interpretate de actori renumiţi. Şi acum îmi răsună în minte vocile magice ale actorilor din acea vreme pe care-i ştiţi foarte bine şi voi.
După ce ascultam o piesă de teatru, mergeam la bibliotecă şi căutam cartea cu povestea din piesă.
Nu ştiu de ce făceam asta, că de înţeles înţelegeam foarte bine piesa de teatru.
Zi de zi intram la tataia Muşat ca să ascult cutia magică.
Asta până într-o zi când mama şi tata au cumpărat un aparat de radio. Cu pickup.
‒ Licuţă! Nu mai vii să asculţi teatru la difuzor?, mă întreba tataia Muşat parcă în ciudă că nu mai vin la el în curte.
Ba veneam, normal că veneam ca să mănânc o ciorbă rece de ştevie sau de zarzavat acrită cu zarzăre verzi. Nu mai spun de salată de urzici cu susai şi cu mămăliguţă rece. O nebunie!
Dar de ascultat teatru, ascultam acasă. Şi „Unda veselă”, şi „Noapte bună, copii!” mai ales. Seară de seară.
Nu zic şi nu consider acele clipe de atunci ascultând emisiunile radio ca făcând parte din sectorul nostalgii. Nu, absolut nu. Ele mi-au spus adevărul şi mi-au şlefuit drumul către cunoaştere, fiind, cu certitudine, călăuza mea în lume ca om care vrea mereu să descopere, dar şi un învăţător înţelept care mi-a deschis inima pentru iubire şi frumos. Habar nu aveam atunci ce-i aia publicitate.
La radioul de atunci, nu primeam avalanşe de informaţii ca astăzi, care mai mult ne zăpăcesc decât să ne ajute să înţelegem adevărul. Erau puţine, dar îndeajuns să înţelegem totul.
Cu multe mulţumiri oamenilor din radioul de atunci!
Fără ei, poate azi, eram mai sărac în suflet.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
