Sunt momente din copilăria noastră pe care nu avem cum să le uităm. De ce? Răspundem retoric: pentru că ne-au marcat trăirile. Întâmplări mai fericite sau întâmplări mai triste vin pe făgaşul vieţii în memorie, zi de zi până la final.
Noi, copiii din vremurile copilăriei mele, ştiam ce este pedeapsa pentru fapte rele, pentru vorbe urâte şi pentru lipsa de respect faţă de cei mari. Consideram pedeapsa ca pe ceva firesc.
Şi să ştiţi că ne-a prins bine toată viaţa acest mod de disciplină. Cu teama din copilărie de a nu fi pedepsiţi, căutăm tot timpul să fim corecţi şi trebuincioşi, evitând faptele care ne pot aduce greutăţi şi necazuri.
La şcoală, orice obrăznicie era pedepsită, nu cu scăderea notei la purtare, asta era floare la ureche, ci cu câte o urecheală zdravănă sau cu bătăi la palmă cu rigla. De astea ne era teamă şi încercam să nu fim pedepsiţi. Cadrul didactic era ca un sfânt pentru noi şi-l respectam, şi prin acest mod de disciplină, şi prin modul prin care ne ajuta să ajungem cineva în viaţă.
Nu conta că un elev era fiul nu ştiu cui, persoană sus-pusă. Toţi o luam pe cocoaşă atunci când, prin joacă deseori, săvârşeam fapte necunviincioase.
La şcoală ca la şcoală, dar acasă era şi mai oleleu. Mama mă „ardea” ori de câte ori o luam razna prin multe năzbâtii şi obrăznicii sau dacă refuzam să-i ascult „poruncile”. Tata, n-ai să vezi. Ba mai mult, îmi lua apărarea în faţa mamei. Mereu mă dojenea şi-mi spunea cum ar fi trebuit să fiu corect şi cuminte dându-mi sfaturi, dar de pedepsit nu mă pedepsea. Tot îmi amintea de nuiaua Sfântului Neculai ca instrument de disciplină în educaţia copiilor.
‒ Bătaia-i ruptă din Rai, Licuţă, preciza tata de multe ori.
Atunci, nu am înţeles aceste vorbe. De ce toată lumea voia să ajungă în Rai dacă acolo îi aştepta bătaia?
Peste ani, am înţeles tâlcul acestor vorbe. Raiul este un loc cu linişte şi pace-n suflet, cu dragoste şi gânduri bune şi dacă El crede că trebuie să te pedepseacă cu nuieluşa, asta înseamnă că te învaţă să-l respecţi şi te ajută să fii mai bun, să poţi purta dragostea în suflet cu demnitate.
Nu eram mereu ciuca bătăilor pentru că rar se întâmpla să fac năzbâtâi. Mai mult, făceam greşeli de căscat ce eram şi atunci mama mă mustra în linişte ca să nu audă lumea ce băiat nătăfleţ are.
Acasă ca acasă, dar nici pe stradă la joacă nu scăpam de pedepse.
Cum, cine? Cum „cine”? Tataia Muşat. El era „Sfântul Neculai” al străzii. Mai toată ziua stătea pe un pietroi la poartă şi ne privea cum ne jucăm. Ne jucam tot timpul în apropiere de tataia Muşat pentru că ne spunea poveşti, ne povestea cum a fost în Al Doilea Război Mondial, dar mai ales, şi asta era partea cea mai captivantă pentru noi, ne dădea să rezolvăm probleme de logică. Una dintre ele o ţin minte şi azi:
„Se zice că pe deasupra unei păduri zbura un cârd de ciori. Şi ce şi-au spus ele? Hai să ne aşezăm câte o cioară pe câte un copac. Numai că a rămas o cioară fără copac. Hai să ne aşezăm câte două pe câte un copac. Şi na, au rămas copaci fără cioară. Câte ciori şi câţi copaci erau?”
Greu să găsim răspunsul. Tatalai îl întreba aiurea dacă erau şi vrăbiuţe, iar Jiji îl întreba hodoronc-tronc ce căutau ciorile în pădure.
Musculiţa făcea calcule pe jos, în praf, cu un ciob de piatră, iar Zburlita o ajuta dându-i idei. Singurul care era indiferent eram eu. Ştiam răspunsul, tot de la tataia Muşat care mi-a spus problema asta de zeci de ori, dar a uitat. Îmi plăcea să le urmăresc pe fete cât de „transpirate” erau ca să găsească răspunsul. Zburlita bănuia ea ceva şi mă tot privea pe sub sprâncene. Dădeam din umeri şi mă făceam că plouă.
Bun! Şi unde-i „Sfântul Neculai” al străzii?
Staţi să vedeţi! Că doar nu era să-l descriu pe bunicul meu ca pe un bau-bau din prima.
Tataia Muşat avea în spatele porţii un bici. Îi era de trebuinţă pentru câinii vagabonzi care-i treceau prin faţa porţii. Nu-i lovea cu biciul, doar îi speria. De multe ori le dădea şi câte ceva de mâncare şi ei se învăţaseră cu acest obicei, dar bunicul nu avea mereu resturi şi-i gonea speriindu-i cu biciul.
Biciul era şi pentru noi, dar nu ca să ne sperie ca pe câinii nevinovaţi. Ne „ardea” cu el ori de câte ori întreceam măsura. Adică, atunci când ţipam aiurea, fără rost sau când ne ciondăneam între noi cu îmbrânceli şi lovituri. Tataia Muşat ne „calma” imediat cu biciul şi ne ustura al naibii de tare, iar certurile nu se mai repetau.
Era un fel de joc. Cel pocnit urla, iar ceilalţi se prădeau de râs, parcă de bucurie că au scăpat de plesneala biciului.
Am „luat-o” şi eu de câteva ori. Odată, m-am urcat pe gard să culeg nişte zarzăre din curtea lui tataia când puteam foarte uşor să mă urc în pom. Scândura s-a rupt şi am primit „sfânta” lovitură de bici. Tata, bunul de el, a venit şi i-a reparat gardul.
Jiji era campion la plesnelile biciului. O ciupea pe Musculiţa, îi punea piedică lui Tatalai, ţipa ca disperatul că lui nu îi e frică de bici şi câte şi mai câte. Parcă dinadins o făcea.
Tataia Muşat ne spunea lucruri frumoase şi noi i ne suiam în cap. Partea bună la toate aceste pedepse este că ne însuşeam disciplina. Biciul era el un fel de joacă, dar usturimea lui ne-a rămas ca o învăţătură. Ne-a luminat drumul spre cinste şi dreptate.
În societatea de azi, cu regulile ei haotice, ar fi bine să existe un bici ca al lui tataia Muşat şi pentru copiii prost educaţi, şi pentru adulţii care produc fapte antisociale.
Ar ustura, ce-i drept, dar ar îndrepta lucrurile spre un făgaş normal.
Raiul e martor că aşa e.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
